Moarte și doliu în timp de epidemie

Bergamo, Italia de Nord. De mai multe zile circulă periodic convoaie militare. Cară spre crematorii trupurile celor răpuși de coronavirus, fiindcă firmele de pompe funebre sunt suprasolicitate. Imaginile cu camioanele militare au făcut înconjurul lumii. Sunt imagini înfiorătoare, însoțite de un mesaj amar: în vremuri de epidemie se moare în însingurare. Virusului nu-i pasă nici de demnitatea defunctului și nici de familiile îndoliate.

La Bergamo se numără mai mulți infectați decât în oricare altă provincie a Italiei. Mulți oameni și-au pierdut viața în saloane de reanimare, între aparate, luptându-se pentru fiecare gură de aer, fără a avea alături niciun apropiat care să le ofere o mângâiere sau un cuvânt încurajator. Fără rude sau prieteni care să le fie alături și cu care să-și împărtășească frica. Rudelor nu le este permis accesul în spitale din cauza riscului de infecție. În plus, ele însele se află adesea în carantină.

Coronavirusul dictează regulile

Epidemia actuală are propriile ei reguli. Una dintre ele este aceea că moartea provocată de virus trebuie separată riguros de viața de zi cu zi. O alta este că familiile sunt lăsate singure în durerea lor. Înmormântările au loc acum în nordul Italiei în mare grabă și fără alai mortuar. Totul trebuie să decurgă rapid, listele de așteptare sunt lungi, și adunările de oameni sunt interzise.

Vizitele sunt interzise, astfel încât rudele și prietenii nu pot face defunctului petrecanie și nu-și pot oferi mângâiere reciproc. Nu există înmormântări cu evocarea personalității celui care s-a stins, cu slujbă și rugăciune, cu reculegere și cântări, nu există înmormântări la care să ia parte comunitatea. Urmașii, așa pare, sunt condamnați să se consoleze singuri.

Oamenii află de decese din anunțurile afișate în spațiul public, în aviziere și pe zidurile caselor, așa cum se obișnuiește în Italia. Află de asemenea din ziare. Pe 13 martie, ziarul local L'Eco di Bergamo a publicat 10 pagini pline cu anunțuri mortuare strâns înghesuite. Coronavirusul nu stabilește, așadar, numai viața noastră cotidiană, ci și regulile ieșirii din viață și ale doliului. Totodată, virusul face iarăși vizibilă moartea și îi adună mental pe oameni laolaltă.

Moartea cea dispărută

Istoricul francez Philippe Ariès a explicat convingător în epocalul său studiu intitulat "Istoria morții" cum s-a schimbat decisiv pe parcursul ultimilor 200 de ani raportul omului occidental cu moartea. Până în secolul al XIX-lea, moartea a fost vreme de aproape 2000 de ani un însoțitor familiar, o componentă acceptată a vieții. Dar, potrivit lui Ariès, omul modern face abstracție de moarte, pe care, de frică, o împinge cât mai departe de persoana sa. În societatea desacralizată și orientată spre câștig și performanță, moartea nu-și are locul. Este un factor perturbator care, în lipsa alternativei, trebuie gestionat rațional.

Corona scoate iarăși moartea la vedere

Astăzi omul nu mai moare, de regulă, înconjurat de familie și prieteni, ci extras din spațiul public. În Europa de Est și Sud-Est mai e încă pe alocuri ca pe vremuri, și fiindcă mai multe generații continuă să trăiască sub același acoperiș, iar ciclul vieții este astfel omniprezent. Dar, de regulă, e cât se poate de valabil ceea ce a afirmat Ariés deja în 1978: moartea ne-a devenit străină, a dispărut din viețile noastre. În viața de zi cu zi o întâlnim preponderent sub formă de produs cultural. Alienată, estetizată și ruptă de realitate. Pe scene și mai ales în filme și pe ecranele televizoarelor se moare în șiroaie de sânge de recuzită. Moartea a decăzut la o formă a artei care reproduce constant propria noastră înstrăinare de ea.

Înapoi la viață

Dar iată că în lume s-a ivit coronavirusul. Iar în Lombardia morții sunt duși la crematoriu în camioane militare. Sunt morți reali, nu există niciun dubiu. Aceste convoaie înfiorătoare s-au făcut vizibile. De parcă moartea ar fi decis să-și recucerească locul în centrul vieții.

Nimeni nu poate ignora asta. Și nici nu se ignoră. În părți largi ale lumii viața publică a luat o pauză, la fel producția și consumul, în încercarea de a îndigui molima, din respect pentru fiecare viață în parte. Omenirea și-a amintit de demnitatea omului și de obligația de a o apăra și este solidară, indiferent de costuri. Poate că asta este o mică alinare pentru toți cei care au pierdut în ultima vreme rude, prieteni sau vecini.