Miza enormă a pocherului cu Macron

Înalta vizită n-a fost, vădit, despre genunchii frumoşi ai doamnei Iohannis. Nici despre ridurile „băbăciunii”, cum cu insolenţă maximă au sugerat unii, în România. În a cărei presă s-au revărsat cantităţi impresionante de prostii şi de lături asupra protagoniştilor ei.

Multă otravă a generat, de pildă, reacţia de atenuată susţinere a iniţiativelor francezului obţinută, de la Klaus Iohannis, de tentativa liderului francez de a-şi proteja economia şi muncitorii de o concurenţă socială "neloială", în opinia sa şi a stângii franco-germane. Ca şi absenţa unei promisiuni ferme a Franţei de susţinere a integrării ţării în Schengen.

A reieşit iar clar, din context, câtă plăcere ne face să vedem bârna din ochiul celuilalt şi cât de greu ne e să contemplăm ansamblul unui tablou foarte complex. În patriotismul nostru debordant o zărim cu predilecţie pe cea din privirea francezului de la Elysee şi din căutătura "neamţului" de la palatul Cotroceni, care a omis să-i dea omologului său parizian un răspuns clar, tranşant şi militant în apărarea muncitorilor români detaşaţi în vest. 

E vorba, desigur, de reglementarea care face ca românii, plătiţi net mai prost decât occidentalii, să poată munci şi câştiga mai bine decât acasă, în ţări ca Franţa. Unde-i avantajează plata la nivel minim, degrevată de dările sociale aberante necesare unor economii socialiste de piaţă precum cea a Hexagonului. Dar "directiva detaşării" n-ar trebui calificată drept "capul de afiş" al vizitei, cum eronat au presupus şi apreciat la prima vedere, precipitat, destui comentatori. În ai căror ochi paiul a continuat să rămână invizibil.

Acest ochi nu vrea să vadă contururile problemelor teribile confruntându-i pe cei doi preşedinţi. Din care cel al României, altfel de cât guvernul, nu e chemat, prin constituţie, să se ocupe de probleme în fapt minore, precum directiva detaşării, ce nu priveşte decât aproximativ 0,7 din forţa de muncă a UE. Pâinea cea de toate zilele a preşedintelui este politica externă şi de securitate a României. De care lui Iohannis mi se pare foarte clar că-i pasă cu adevărat. Şi despre care preşedintele, deşi nesfătuit, mereu, cum trebuie, ştie, vădit, mai bine decât mai toată clasa politică a României pesedizate, Mai bine, în mod cert, decât întreaga şleahtă a formatorilor de opinie de la televiziunile clientelare.

Iohannis a priceput deci faptul că, în cauză, e mult mai mult decât munca în vest a unor români sau competitivitatea unor firme româneşti şi franceze. Globalizarea şi integrarea europeană au sporit considerabil riscul şi tragedia şomajului şi a dezindustrializării confruntând, cu excepţia notabilă a Germaniei, marile puteri occidentale. Alegerea lui Donald Trump la preşedinţia SUA s-a datorat în bună măsură tocmai trezirii dure din somnul cel de moarte care, prin acorduri de liber schimb gen NAFTA, a anihilat visul american în oraşele albe din Rust Belt, zona industrială, cândva înfloritoare, azi pustiită, a Statelor Unite, agonizând în urma migrării către Mexic, China comunistă şi alte ţări cu forţă de muncă aproape gratuită a joburilor ei. 

La Grande Nation nu stă mai bine decât Statele Unite. În fapt îi e mai rău din pricina lenei, a superbiei şi a idiosincraziei cvasigenerale la reformă, a conservatorismului stângist care domină Hexagonul, spre marea pagubă a Franţei şi a Europei, de la război încoace. Elita anticapitalistă care a condus-o în tot acest răstimp a capotat. Cufundată în osânză birocratică, această castă conducătoare s-a prăbuşit.

O depăşise net sarcina de a împăca şi capra unei reforme de piaţă imperioase, în condiţiile globalizării, şi varza lipsei de apetenţă la reforme a multor francezi, şi lupul propensiunii spre populism şi desfiinţarea democraţiei în siajul terorismului islamist şi a tiraniei corectitudinii politice. În aceste condiţii, predecesorul lui Macron, Hollande, sfârşise în jalea unei impopularităţi fără egal.

Deloc de mirare că electoratul, sastisit şi înfricoşat de alunecarea parcă irepresibilă în hău, şi-a răsturnat establishmentul, pulverizându-şi, în alegeri, ambele partide democratice de anvergură, de stânga şi de dreapta.  Acum, Macron se vede în faţa cvadraturii cercului. Are misiunea de a reuşi nu numai unde au eşuat in corpore şi socialiştii şi gaulliştii, ci şi de a nu rata ce pare a fi ultima şansă de salvare a Europei unite şi a democraţiei, cu ajutorul relansării unei Franţe  perplexe. Una care se înţelege pe sine chiar mai puţin decât în epoca polarizării totale, iscate de afacerea Dreyfuss.

Or, la o sută de zile de la accesul să la timonă, Macron este departe de o formă optimă. În fapt, s-a regăsit în plină degringoladă a popularităţii sale. Cum oare să-i ordone ţării sale terapia de şoc, singurul remediu probabil eficient? Spre a calma temeri, spre a-şi ameliora imaginea şi a evita, la stânga spectrului politic, rebeliunea totală, care ar compromite tot, Macron trece deci la cacealma.

Semnalizează stânga, în vizită la Bucureşti, spre a o lua la dreapta, la Paris. Recurge, simultan, la populisme şi protecţionisme la fel de ieftine şi pernicioase precum acelea la care s-ar fi dedat Marine Le Pen de ar fi fost aleasă în locul lui. Ori Trump, dacă ar fi putut cum au vrut izolaţioniştii şi n-ar fi fost strunit de checks and balances.

În fond, vizita lui Macron a fost până la urmă, implicit, chiar despre Trump. Şi despre oroarea iscată unora, în vest, de noua Americă. I se opune o Franţă revoluţionară care, sub Macron, ar vrea să fericească vechea Europă redăruindu-i marota, pe moment impracticabilă, a securităţii continentale.

Macron ştie că America e percepută în est drept garanţia apărării de o Rusie tot mai agresivă şi tiranică, tot mai periculoasă în neoimperialismul inconturnabil al Kremlinului. Şi nu-i convine, căci Moscova nu-l doare prea tare pe preşedintele francez. Liderul de la Elysee doreşte-n schimb, puternic, slăbirea punţii transatlantice întru întărirea unei UE franco-germane. Scop în care încearcă scindarea Visegradului, cu izolarea naţionaliştilor prea orgolioşi şi prea neobedienţi aflaţi la cârma Poloniei şi Ungariei, precum şi atragerea românilor de partea axei Berlin-Paris.

Dilema în care-i lasă pe români acest proiect periculos de Europă demarând în varii viteze care încotro, proiect pe care n-au cum să-l dorească, e dureroasă. Deşi singur şi lipsit de sprijinul unui guvern capabil şi al unui ministru de externe aflat pe aceeaşi lungime de undă cu el, președintele Iohannis pare să fi înţeles complexitatea chestiunii şi să ştie ce miză enormă e în joc.

În consecinţă, îşi joacă mâna abil, temporizând, astfel încât, fără să obţină vreun avantaj direct, concret, să poată cât de cât rămâne-n luptă şi frâna proiectul Europei rescindate, fără să piardă nici susţinerea americană, dar nici ajutorul Berlinului şi încrederea Parisului. E o partidă grea.

Chapeau, Herr Präsident!