Minoritățile sexuale puse la zid

La data de 17 mai a fost marcată Ziua Internațională împotriva homofobiei, transfobiei și bifobiei, ocazie cu care Comisia Europeană a transmis un mesaj ferm împotriva discriminării colectivităților lesbiene, gay, bisexuale și transsexuale (LGBT). Persoanele ce aparțin acestor colectivități se confruntă în toată lumea, dar cu precădere în fostele țări comuniste în care nașterea era un ordin de partid, cu violența, injuriile, izolarea socială ori vătămarea onoarei acestora.

A văzut cineva, în România, doi bărbați ținîndu-se de mînă pe stradă sau sărutându-se? Poate că da, dar astfel de ipostaze sînt rarisime. Minoritățile sexuale se feresc de ochii persoanelor „normaleˮ, așteptîndu-se la reacții de punere la zid din partea acestora. Se refugiază în cluburi, în discoteci, în măruntaiele orașelor unde nu au de cine să se teamă. Nu puțini sînt homosexualii renegați de familiile lor, drept pentru care mulți dintre ei își ascund orientarea sexuală. La fel se petrec lucrurile în multe situații și la locul de muncă, unde își ascund apartenența la o minoritate sexuală în primul rînd față de colegii lor, dar și față de șefi, care îi șicanează sau le resping promovarea pe o treaptă superioară în domeniul în care lucrează. Sigur că sînt și instituții sau companii mai progresiste, dar statutul minorităților sexuale este de a sta tot timpul cu sabia deasupra capului.

Sîntem în primele locuri din Uniunea Europeană la numărul de atacuri homofobe. Unii tineri iau bătaie în plină stradă doar pentru că sînt îmbrăcați mai excentric și în felul acesta ies din peisajul semenilor lor îmbrăcați regulamentar. Mass-media prezintă numeroase cazuri în care persoane aparținînd unei minorități sexuale sînt agresate fizic. Însă cele mai multe dintre ele nu fac plîngere penală, fie din teama de a nu fi agresate de polițiști atunci cînd merg la secție, fie din cauza faptului că nu au încredere în justiție, știind că procesele durează ani de zile și că în unele cazuri judecătorii apreciază că faptele agresorilor nu au fost suficient de grave pentru a fi sancționate penal. 

Comisia Europeană a realizat anul trecut un sondaj din care reiese că 38% dintre români consideră că persoanele minoritare sexual trebuie să aibă drepturi egale cu cele heterosexuale, procentul fiind mai optimist decît în anii trecuți. Tot anul trecut, un sondaj de opinie realizat de IRES relevă faptul că 7 din 10 conaționali nu au încredere în homosexuali, iar 2 din 3 nu sînt de acord cu căsătoriile dintre gay, lesbiene, bisexuali și transsexuali. 

Revin la prima informație a sondajului IRES. Cum adică heterosexualii nu au încredere în homosexuali? Ce le pot face rău cei din urmă celor dintîi? Îi fură, îi agresează, le ocupă locurile de muncă, le corup copiii? Această neîncredere, în procente apropiate, populația majoritară o are și în minoritățile naționale romă și maghiară, în cultele religioase, altele decît Biserica Ortodoxă, în copiii cu dizabilități pentru care solicită clase speciale, în elita intelectualilor și, în general, în tot ce nu este încolonat ignoranței și lipsei de orizont. De aici provine și rezistența multor părinți de a fi introdusă în școli educația sexuală. Informarea copiilor corupe, în timp ce necunoașterea exprimă inocența. Aceasta este foaia de parcurs a unei mentalități tributare trecutului comunist.

Un referendum pentru neliniștea noastră

În urmă cu aproape doi ani, în octombrie 2018, la inițiativa Coaliției pentru Familie a avut loc referendumul pentru familie, care a avut drept scop modificarea Constituției în sensul de a se stipula că „familia se întemeiază pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.“ Referendumul a eșuat lamentabil, în două zile prezentîndu-se la urne doar 21% dintre românii cu drept de vot, pragul de validare fiind de 30%. E drept că, dintre cei care au votat, 90% s-au exprimat în favoarea modificării Constituției. Zeci de mii de voluntari ortodocși, catolici și protestanți au strîns semnăturile necesare organizării referendumului. Preoții au ținut predici enoriașilor de la suflet la suflet și i-au îndemnat să voteze pentru familia tradițională. În satele uitate de lume i-au încolonat în urma lor după slujba de duminică și i-au condus la urnele de vot. Cu toate acestea, „votul pentru apărarea valorilor ființei românești și a fibrei familiei tradiționale“ a falimentat toate strădaniile fețelor bisericești, ale politicienilor și ale Coaliției pentru Familie care însumează peste 40 de asociații și ONG-uri. Una dintre acestea este Alianța Familiilor din România care are următoarea menire: „În conformitate cu tradiția cultural-istorică dar și cu acordurile internaționale la care România este parte, familia formată pe baza uniunii maritale între un bărbat și o femeie reprezintă mediul optim pentru dezvoltarea psiho-somatică a copiilor, stă la temelia vieții comunităților și este esențială pentru existența unei societăți funcționale.“

Dar ce ne facem cînd „mediul optim pentru dezvoltarea psiho-somatică a copiilor“ înseamnă familii dezbinate, familii în care tații și nu de puține ori mamele își beau mințile, părinți care își bat copiii, crime, violuri, foame, frig, abandon școlar și multe asemenea medii? Ce săvîrșesc preoții care fac apologia familiei tradiționale în situațiile enunțate? Dar sutele de ONG-uri pentru protecția copiilor? 

„Este primul vot postdecembrist pentru libertatea credinţei noastre, pentru apărarea civilizaţiei creştine a Europei şi a României“,  a declarat președintele Coaliției pentru Familie Mihai Gheorghiu după eșecul referendumului.

În România de azi avem atîtea coaliții umanitare, încît am putea crede că toată țara este o comunitate pe același drum și cu aceleași scopuri. Realitatea însă ne strigă în urechi contrariul.