Merkel, May şi două victorii a la Pirus

Theresa May se va întâlni cu Angela Merkel la Consiliul European de joi şi de vineri. Amândouă şi-au depăşit de mult zenitul puterii. Ceea ce nu înseamnă că rezultatul ciocnirii lor inevitabile nu va produce scântei cu impact istoric. Fapt e, că May nu va apărea în faţa cancelarei fortificată, cum au afirmat unii formatori de opinie mincinoşi ori inepţi, ci serios slăbită de o usturătoare înfrângere.

Una morală. I-au pricinuit-o cele 117 voturi "contra", documentând crescânda erodare a încrederii propriului partid conservator în ea, în ciuda promisiunii, tactic isteţe, a şefei guvernului londonez, de a suscita simpatie prin declarata renunţare la un viitor mandat.

Nici acest hatâr făcut adversarilor ei n-a ajutat-o suficient. Aritmetica vorbeşte uneori mai clar decât oricine. Nimic nu ilustrează mai pregnant mefienţa tot mai amplă faţă de angajatoarea celor 200 de conservatori care şi-au susţinut, la vot, patroana, decât numărul neaşteptat de mare de voturi exprimând, în ciuda impactului concesiei asumate, in extremis, de May, neîncredere.

În vremuri normale, un asemenea vot jenant, manifestând mai degrabă o nesfârşită compasiune faţă de propriile venituri, decât încredere în premier, ori dragoste faţă de cauza democraţiei, ar fi dus automat la demisia premierului şi la declanşarea de alegeri anticipate.

Dar în epoca Brexitului, a cărui potenţială sălbăticie n-are cum să nu îngrozească o birocraţie europeană, obişnuită să-şi ia masa la oră fixă şi lefurile sau indemnizaţiile bogate la început de lună, oare ce se mai poate desemna drept normal? Şi ce nu? 

Această harnică birocraţie, împăciuitoristă în raporturile cu orice duşman real al Europei, al vestului şi al democraţiilor, dar dură ca un diamant cu aliaţii şi prietenii (britanici) a conjurat stăruitor ideea izbăvirii tuturor de "riscul unui Brexit dur". Dar, straniu, cu cât l-a conjurat mai mult, cu atât i-a sporit probabilitatea. Acum, partenerii continentali ai Regatului Unit, în frunte cu Germania, cu toţii campioni ai Realpolitik, ai pragmatismului politic, ai negocierilor şi diplomaţiei, care sunt în stare să trateze oricând şi cu oricine, repetă în neştire că nu se pot livra decât ”clarificări” (care n-ar limpezi însă nimic). Dar nu s-ar mai putea proceda la renegocierea acordului cu privire la Brexit.

Care, în esenţa prolixului său text, e un document împiedicând Brexitul şi, ca atare, pe britanici să-şi aplice decizia democratică, adoptată de poporul suveran printr-un referendum.

Că, în aceste condiţii de punere pe butuci a democraţiei şi a oricărei pretenţii de suveranitate, UE nu-şi întăreşte reputaţia de bastion al democraţiei, iar mândra Britanie, inventatoarea democraţiei liberale moderne, europene, se vede propulsată în pragul crizei de isterie, oare pe cine mai miră?

Sigur, britanicii nu sunt nici ei prunci nevinovaţi. Imprudenţa de a nutri nostalgii coloniale şi a pleca urechea la deşarte promisiuni populiste, hrănind mândria şi satisfăcând vanităţi extrem de supărătoare ale unei naţiuni cândva imperiale are, cert, preţul ei.

Dar a-i pedepsi cu biciul inflexibilităţii nemţeşti pe britanici pentru istoria lor de învingători în două devastatoare războaie mondiale, în care au înfrânt Germania imperială şi Reichul nazist, nu poate fi o idee avantajoasă, pe termen lung, pentru o Republică Federală devenită primus inter pares în UE. La urma urmei, în clipe cheie, învingătorii în cele două conflagraţii s-au dovedit extrem de generoşi faţă de poporul biruit, atât după 1922 prin tratatul de la Rapallo, cât şi, mai ales, la finele Războiului Rece, când Margaret Thatcher şi George Bush senior au acceptat şi promovat reunificarea germană.  

De-a dreptul frapant, în acest context, e paralelismul uluitor al protagonistelor acestei divergente memorii şi ale acestor disjuncte asumări subconştiente ale unei accidentate şi refulate istorii comune. E voba de două femei asemănătoare ca profil politic şi psihologic. Ca ascensiune. Şi ca declin. 

În grupul europenilor continentali, vioara întâi în determinarea negocierilor cu privire la Brexit i s-a încredinţat doar aparent negociatorului şef, Michel Barnier.  Nu e un secret că la acest instrument a cântat, în mod decisiv, Angela Merkel. Care, forţată de o crescândă impopularitate domestică, a promis să cedeze cârma partidului ei conservator şi, ca Theresa May la 12 decembrie, să abandoneze cursa pentru un nou mandat la şefia guvernului.

Ambele personalităţi politice, aparent terne, suscită simpatii şi ostilităţi învolburate, dacă nu chiar pasiuni vulcanice.

Ambele sunt de o inteligenţă neobişnuită, egalată doar de abilitatea ieşită din comun de a se arăta, ori de a părea, silitoare, muncitoare, neambiţioase, disciplinate, nepretenţioase, dacă nu chiar şterse, calme, raţionale şi flexibile, când, de fapt, sunt, în bună măsură, altceva.

Le animă, pe ambele, o incandescentă ambiţie şi o intensă foame de putere, pentru satisfacerea căreia s-au arătat capabile să manifeste în răstimpuri, fără scrupule notabile, maximă duritate şi-o iraţionalitate pe măsură. Dar la care, dacă o cere logica victoriei, ambele pot, in extremis, renunţa.

S-au dovedit în stare, în repetate rânduri, nu doar să se creadă de nesubstituit şi să-şi reprime fără milă adversarii care au avut proasta inspiraţie de a li se pune de-a curmezişul, de a le contesta, critica, ori sugera că ar fi de înlocuit. Ci şi să respingă opţiuni perfect raţionale şi legale. De pildă închiderea graniţelor germane, în 2015, în faţa afluxului necontrolat de imigranţi. De pildă respingerea unui acord Brexit, care e cu totul altceva decât pretinde a fi şi dă cu o mână, ce ia cu două. 

Mai onest şi mai modest decât să se considere, ca Merkel, ani la rând, lipsită de alternative, să impună amânarea unui vot parlamentar promis solemn şi să aştepte o probabil inevitabilă moţiune de cenzură în ianuarie, ar fi fost ca Theresa May să-şi admită limitele şi să-şi încheie cariera făcând democraţiei un ultim serviciu. Dacă ar fi respectat şi spiritul jocului democratic, nu doar regulile sale formale, May ar fi aruncat prosopul, admiţându-şi neputinţa de a împăca şi capra şi varza. 

Dar raţionalitatea şi modestia nu reprezintă, în ciuda aparenţelor, punctul ei forte. Cum nu reprezintă nici al cancelarei. Care, dacă ar fi iubit Europa aşa cum pretinde, mai mult decât triumful în orice fel de dispute, i-ar fi dat cu adevărat, nu mimat, şansa unei despărţiri à l'amiable de Marea Britanie.

Nu încă o victorie a la Pirus. Va fi în bună măsură şi opera celor două dregătoare europene, dacă Brexitul, pe care nu l-a vrut nici una din ele, va ajunge un divorţ sălbatic.