Libertatea presei în România

Clubul Român de Presă, care este cea mai cuprinzătoare asociaţie din domeniu, a cerut autorităţilor să garanteze în practică şi nu doar declarativ libertatea exercitării profesiunii de ziarist. În ultimul timp am asistat, în privinţa aceasta, la un recul, dosarul românesc intrînd şi în atenţia Uniunii Europene. Impresia că în România se petrece ceva ieşit din comun a fost întărită şi de plîngerile repetate ale unor ziarişti din cadrul postului public de radio, care au acuzat conducerea de cenzură. Alţii s-au plîns că li se refuză accesul la informaţii, întrucît au adoptat un ton coercitiv faţă de autorităţi şi poate cei mai mulţi acuză o ostilitate de principiu a multor senatori sau deputaţi faţă de profesiunea de ziarist. Altfel spus în mediile politice se conservă o mentalitate neprielnică transparenţei şi libertătii de exprimare. Au existat însă şi cazuri de ziarişti care au fost atacaţi pe stradă, ceea ce arată că meseria de ziarist nu este lipsită de riscuri în România pentru aceia care iau lucrurile în serios.

Faptele enumerate mai sus trebuie însă să fie judecate separat şi în contextul lor real. Clubul Român de Presă este mai curînd o organizaţie patronală decît o asociaţie profesională (aşa cum sînt Colegiul medicilor de pildă sau Uniunea compozitorilor) şi de aceea are revendicări de regulă economice, referitoare la taxa pe publicitate, fiscalitate sau regim vamal. Sigur că la rigoare pot fi incluse şi acestea printre condiţiile de libertate a presei, dar nu în mod direct. În orice caz, aceste solicitări se referă mai puţin la gradul de democraţie, cît la realităţile economice generale.

O analiză mai atentă merită şi acuzaţia foarte insistentă într-o vreme, privind constrîngerile economice pe care guvernul României le-ar exercita asupra unor trusturi de presă. Guvernul nu a negat că a acordat reeşalonări de plată anumitor societăţi din domeniu, dar nimeni nu a recunoscut că preţul acestor reeşalonări a fost o îndulcire a tonului faţă de politica Guvernului. Lucrul era, oricum, de la sine înţeles, dar el a implicat o acceptare. Ziariştii care se lasă mituiţi îşi pierd însă dreptul de a protesta. Pînă la urmă este şi o chestiune mai generală de morală publică. Se vorbeşte enorm despre corupţia care a cuprins toate celulele societăţii, dar pentru că cei care vorbesc sînt, de regulă ziariştii, se omite corupţia din presă.

Această observaţie nu exonerează pe nimeni. Autorităţile au partea lor de răspundere şi este necesar să-şi corecteze conduita. Un capitol distinct este cel legislativ. Codul Penal conţine încă pedeapsa cu închisoarea pentru calomnie (transformată ce-i drept în amendă), ceea ce înseamnă că un ziarist care scrie despre afacerile ilegale ale unui ministru fără să aibă probe irefutabile, poate fi condamnată. Subiectul a intrat pe agenda UE şi autorităţile de la Bucureşti au promis să dezincrimineze calomnia. Au existat însă şi contra-argumente: se cunosc în România calomniatori de profesie care vor profita de această liberalizare ca să-şi continuie practicile. În concluzie dosarul românesc este complicat şi conţine destule ambiguităţi.