Libertatea presei de ziua ei

Numele lor sunt Alexander Lukaşenko, preşedintele Belarus, Fidel Castro, preşedintele Cubei. Regele Gyanendra din Nepal. Ben Ali – şeful statului tunisian, Kim Iong Il, potentatul Coreii de Nord, ori Saparmurat Niasov, căruia îi place să i se zică „tatăl tuturor turcmenilor”.

Toţi aceşti despoţi - şi n-am numit aici decît cîţiva - au în comun frica de criticile presei, de care se tem mai rău decît dracul de tămîie. Ei toţi îi persecută pe ziariştii independenţi, controlează la sînge posturile de radio şi televiziune autohtone, scot în afara legii ziarele critice. E probabil că, dacă ar putea, le-ar interzice oamenilor pînă şi să gîndească liber. Cîtă vreme continuă să existe astfel de tirani, e firesc şi drept să se aniverseze an de an, la 3 mai, ziua libertăţii presei.

In scopul amuţirii presei, dictatorilor le place să se servească de virtuţile tehnicii occidentale. E trist că firmele apusene nu se dau în lături să vîndă şi tiranilor produsele pe care le desfac. In occident se muşamalizează adesea netrebnicia represiunii. Partidul comunist chinez de pildă încearcă să suprime informaţiile neconvenabile circulînd prin internet. Iar în acest efort regimul chinez se bucură de sprijinul unui concern de tipul Google, care i-a pus la dispoziţie autoritarului regim de la Beijing o maşină de căutare cenzurată. La fel de rău s-a comportat anul trecut şi altă firmă globală, precum Yahoo, care, potrivit reporterilor fără frontiere a contribuit anul trecut la arestarea a cel puţin trei disidenţi chinezi. E posibil ca această ticăloşie să le fi crescut cifra de afaceri firmelor din Internet acţionînd în cea mai populată ţară a lumii. Dar cît de mari pot fi profiturile pentru a justifica suferinţele îndurate de un disident în puşcăriile chineze?

Firmele americane de software s-au ferit pînă acum să dea răspuns acestor întrebări. Iar guvernul american, presat să rezolve noianul de probleme ridicate de Irak şi de Iran nu se arată prea interesat de asemenea chestiuni. In răstimp, în Irak şi-au pierdut viaţa de la începutul războiului cel puţin 87 de ziarişti. Răspunderea pentru soarta lor revine în parte SUA, deşi vina principală pentru uciderea lor o poartă teroriştii, care au transformat Iraklul în cea mai periculoasă ţară din lume penrtru ziarişti.

In intervalul ultimilor 10 ani n-au pierit niciodată atît de mulţi jurnalişti în exerciţiul funcţiunii, ca în 2005. Mai rar s-a întîmplat să fie arestaţi ori prigoniţi atît de mulţi oameni de presă. Or, transmiterea informaţiei necenzurate şi accesul la asemenea ştiri constituie drepturi ale omului.

Speranţele de viitor se alimentează din istorie. Trecutul demonstrează că democraţiile şi ca atare şi respectul faţă de drepturile omului dovedesc pe termen lung orice tiranie. Ceea ce nu înseamnă că lupta pentru libertate ar fi inutilă. Dimpotrivă, chiar şi în occident se cere luptat pentru drepturile ziariştilor, drepturi restrînse în siajul ameninţării teroriste globale, devenită evidentă după atentatele islamiste de la 11 septembrie 2001. Cumpănind între libertate şi securitate, occidentul se decide din păcate tot mai des în favoarea celei din urmă.