Leon Weintraub: Cel mai rău e să uiți

DW: Aveți 96 de ani. Vă mai apar în visuri războiul și lagărele de concentrare?

Leon Weintraub: Nu îmi mai amintesc decât rar de ce-am visat. Ce-i drept, soția mea îmi povestește uneori că am dormit neliniștit sau că am strigat în somn, eu însumi însă nu-mi pot aminti nimic. Rămâne doar o impresie, pozitivă sau negativă. În timpul studiilor mele de medicină mi-a spus un profesor că oamenii cu experiențe negative le visează mai rar decât cei care au avut o viață bună. Nu m-a convins atunci.

Ați fost deținut în diverse lagăre de concentrare și exterminare. La început la Auschwitz. Cum vă amintiți de sosirea dvs la Auschwitz-Birkenau?

O dezumanizare groaznică. Primul șoc l-am trăit când am văzut trenul cu vagoane de vite. Stăteam înghesuiți, nu era posibil să se stea culcat ori să se șadă. Nu era nimic de băut, nimic de mâncat. Și tăcerea: nimeni nu plângea, nimeni nu protesta, nimeni nu-și articula dezamăgirea. Pe pancarte ni se promisese evacuarea din apropierea frontului în adâncimea celui de-al Treilea Reich, unde urma să muncim pentru Wehrmacht, armata germană. Și de-odată ne transportă așa? Eram ca loviți cu leuca, iar tăcerea aceasta de moarte îmi răsună în continuare în urechi.   

Călătoria a durat două zile și două nopți. După sosire am văzut niște oameni stranii, îmbrăcați în ”pijamale” vărgate. Am sărit jos rapid, cu rucsacul pe umeri. Un deținut mi l-a smuls din mâini. ”Dar am o grămadă de timbre în el”! am spus. Mi-a răspuns: ”Aici nu vii ca să trăiești. De timbre n-ai nevoie”.   

La Rampă v-ați văzut mama pentru ultima oară.

Bărbații mergeau la stânga. Femeile la dreapta. Mama arăta atât de tânără, deși avea deja 50 de ani. Avea un costum albastru închis, o bluză albă, se dăduse cu ruj pe față. I-am făcut cu mâna și i-am strigat: ”Ne vedem înăuntru!” Dar apoi am văzut cu coada ochiului sârma ghimpată, gardul electric și alte sârme. Unde ne duceau? Că eram la Auschwitz am aflat abia după război.   

Aveați 18 ani, iar la selecție ați fost repartizat grupei care urma să mai trăiască. Ce ați făcut în lagăr?

Eram trupa de muncitori de rezervă. Dacă într-o întreprindere nazistă lipsea forța de muncă, erau trimiși acolo deținuți din grupul nostru.

Cât timp ați rămas la Auschwitz?

Șase sau opt săptămâni. Într-o zi am dat de un grup de bărbați goi care se aflau între două barăci și spuneau că așteaptă îmbrăcăminte ca să se poată deplasa la muncă. Această ”deplasare” a fost pentru mine ca un semnal. M-am alăturat grupului. Iar steaua mea cea bună s-a înființat. Ne-au dus la încăperea cu efecte iar după am fost urcați în tren. Ultima imagine de la Auschwitz era o femeie care se lipise de gardul de sârmă ghimpată. Alesese să moară.

Ați ajuns apoi la Groß-Rosen, Flossenbürg, Offenburg, lagărul exterior al lagărului de concentrare Natzweiler. Ce v-a ajutat să suportați toate acestea?

Îmi explic toate acestea psihologic. Eram într-o asemenea stare de stupoare permanentă, - azi avem noțiunea de catatonie -, încât funcțiunile superioare ale creierului erau fie întrerupte, fie puternic îngrădite. Această limitare a capacității de a primi negativul din afară era, posibil, un efect înlesnind supraviețuirea. Un instinct al prezervării.  

Corpului meu îi ajungea un mizilic ca să supraviețuiască, - o bucățică de pâine, puțină supă, care ni se dădea dimineața. Asta era tot. Ajungea pentru ca scânteia vieții să se păstreze, să nu fie lăsată să se stingă. 

Ați reușit mai târziu să vă mai folosiți de această putere a supraviețuirii?

Am fost plin de bucuria de a fi supraviețuit. Acest optimism îl scot în evidență mereu în convorbirile mele cu tineri. Un ziar olandez a publicat recent un articol despre mine. ”Dr. Weintraub nu știe ce înseamnă a te plânge”. Am adoptat o poziție potrivit căreia nimic din ce s-a întâmplat ulterior nu e comparabil cu ce a fost în ghettou sau în lagăre. Ceea ce mi-a dăruit fericirea de a fi mulțumit cu ce am.

Ce cuvinte ați mai șters din vocabularul dvs?

În special cuvântul ”răzbunare”. Dacă aș plăti cu aceeași monedă aș ajunge poate la nivelul făptașilor. Și nu vreau să fie comparabil cu făptașii. De aceea nu pledez pentru ”ochi pentru ochi”. Sunt în favoarea pedepsirii după lege a crimelor.  

Și cuvântul iertare?

Nu, nu pot nici ierta nici justifica faptele la care a dus ideologia nazistă. Nu l-aș putea ierta pe SS-istul care a dat drumul robinetului de gaze, ucigându-mi astfel mama și o mare parte din familie. I-am numărat după război. Din 80 de membri ai familiei mai rămăseseră în viață doar 16. Dar există câteva cuvinte care se apropie de iertare, ca reconcilierea. Care e posibilă pentru mine și încerc să trăiesc în acest spirit.

Vă întâlniți cu mulți tineri. Ce întrebări vă pun?

Mă întreabă și despre vina lor. Le explic că ei nu au, desigur, vreo vină directă pentru că nu erau, pe-atunci, pe lume. Dar dacă descoperă că bunicul sau străbunicul lor a fost printre făptașii naziști activi, vor fi nevoiți să se confrunte ei înșiși cu acest fapt. De confruntarea cu această înțelegere nu-i pot elibera. Tot ce le pot da pe acest drum e sfatul de a face totul, ca să nu se mai repete. 

Ce vă îngrijorează azi cel mai mult?

Mi se pare de neconceput că există în țările noastre, în Europa, oameni care se mai identifică cu naziștii, cu această ideologie. E mai mult decât o palmă pe obrazul milioanelor de victime, victime lipsite de apărare, cărora li s-a luat viața fără milă. Pentru noi, supraviețuitorii, e ceva de neînchipuit să te identifici cu această ideologie.  

Cum se poate configura pe viitor memoria acestor fapte?

Mai întâi, avem în Europa memoriale. E de datoria unei țări să păstreze aceste memoriale ca avertismente față de ceea ce oamenii pot face oamenilor. Există muzee. Aceasta e partea materială. 

Apoi avem martorii. Relatările noastre există și în broșuri sau filme. Mă ajută să supraviețuiesc dacă știu că tinerii care m-au ascultat nu vor cădea pradă ispitei, sau lozincilor AfD (partidul populist de dreapta Alternativa pentru Germania, n.red.) în Germania sau în Polonia. Iar după mine vor da mai departe  mesajul mărturiei de neuitat nepoții mei. Căci uitarea ar fi cea mai rea. 

Dr. Leon Weintraub s-a născut în 1926, în orașul polonez Lodz. În august 1944 a fost deportat în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, apoi în lagărele de concentrare Groß-Rosen und Flossenbürg. După război, Weintraub a studiat medicina la Göttingen. În 1950 s-a întors în Polonia. În 1969 a reacționat la crescândul antisemitism emigrând cu fiii săi în Suedia, unde trăiește azi.