Lacrimi de sânge în Darfur. Europa nu rămâne indiferentă.

Principala acuzaţia adusă preşedintelui sudanez de către foştii aliaţi a fost că, în pofida loialităţii şi suportului acordat iniţial împotriva rebelilor creştini, Omar Hassan al-Bashir tratează populaţia din Darfur la fel ca pe cea din sud. Deşi arab, sudul este predominant creştin sau animist încă de pe vremea coloniştilor englezi, care au realizat aici o amplă creştinare. Aşadar, nemulţumirile care au dus la izbucnirea conflictului din provincia Darfur (aflată în vestul Sudanului) nu au fost bazate pe criterii etnice sau religioase (nordul fiind musulman sunnit), ci pe resentimentele populaţiei faţă de distribuirea inegală a bogăţiei. Dificultăţile populaţiei au făcut ca cele două mişcări din Darfur, „Armata pentru Eliberarea Sudanului” şi „Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate”, să întoarcă armele în 2003 împotriva guvernului de la Khartoum. Pus în faţa unui nou front, guvernul central a decis aplicarea aceloraşi mijloace de terorizare a populaţiei, în speranţa că aceasta îşi va retrage suportul politic acordat celor două mişcări rebele din Darfur. S-au folosit avioane şi elicoptere care au bombardat satele, miliţii denumite „janjaweed” care au masacrat populaţia civilă şi au distrus sursele de întreţinere ale acesteia. După trei ani de conflict, situaţia in Darfur arată dezastruos: mai mult de 200 000 de persoane ucise, peste două milioane de refugiaţi, dintre care 230 000 în Ciad, care la rândul său are probleme grave legate atât de sudanezii care au trecut graniţa în statul vecin, cât şi de proprii insurgenţi, susţinuţi de miliţiile sudaneze „janjaweed”.

Revenind la Sudan, până la izbucnirea crizei din provincia vestică, guvernul central sudanez a încercat crearea unui stat islamist fără oponenţi şi fără alte grupuri religioase, folosindu-se de populaţia musulmană din Darfur ca principală bază în constituirea forţelor armate trimise să extermine populaţia creştină din sud.

După deschiderea ostilităţilor cu insurgenţii din 2003, încercând să-şi păstreze cât mai mult din suportul populaţiei din provincia vestică, atât de necesar în lupta contra sudului, preşedintele sudanez Bashir a acuzat cele două mişcări rebele de legături cu Israelul şi Statele Unite (cei doi „duşmani” ai Islamului) sau cu agitaţiile din sud, considerând „Armata pentru Eliberarea Sudanului” şi „Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate”, grupuri de „bandiţi înarmaţi” sau „triburi nomade” ce luptă între ele pentru putere.

În Darfur a avut loc un masacru în masă ori s-au comis infracţiuni de violenţă sexuală împotriva femeilor şi a fetelor. Soldaţii guvernamentali şi alţi angajaţi ai statului au comis acte de violenţă sexuală atât în cursul unor atacuri în masă, asupra unor populaţii întregi, aşa cum s-a întâmplat la Deraibat, cât şi în cursul unor atacuri restrânse împotriva femeilor şi fetelor în interiorul şi în exteriorul taberelor de refugiaţi şi satelor

Lipsă de reacţie la Washington

Lipsa de reacţie a Statelor Unite, combinată cu interesele Canadei în exploatarea petrolifere din Sudan, au făcut din drepturile omului un concept inexistent.

Pe 20 ianuarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a decis lansarea unei operaţiuni de stabilizare în Republica Ciad. S-au trimis deja 3 400 de soldaţi, cei mai mulţi francezi, Ciadul fiind o fostă colonie franceză. Vocaţia umanitară a operaţiunii este clară în privinţa celor trei obiective fixate deja pentru EUFOR: protejarea civililor refugiaţi şi evacuaţi; facilitarea operaţiunilor de ajutor umanitar prin securizarea zonelor implicate; protejarea mijloacelor umane şi materiale ale Naţiunilor Unite

În plus, Comisia Europeană a răspuns imediat situaţiei în cauză, alocând aproximativ 30 de milioane euro.

În data de 7 mai, a.c, Javier SOLANA, Înaltul Reprezentant al UE a vizitat capitala Ciadului, N'Djamena şi un câmp de refugiaţi din provincia Abeche, declarând: „Sunt foarte impresionat de performanţa EUFOR (forţa Uniunii Europene de menţinere a păcii, n. red.). Militarii îşi fac foarte bine treaba şi aş vrea să mulţumesc statelor membre care contribuie la EUFOR. Cu cât mai mulţi oamenii vor vedea ce se întâmplă aici, cu atât mai mult suportul statelor membre va creşte. Sunt la fel de impresionat de comunităţile umanitare (Crucea Roşie şi alte organizaţii neguvernamentale) care îşi fac datoria în locurile de refugiaţi.”

Pe de altă parte, Înaltul Reprezentant al UE a condamnat ieri atacul de la Khartoum întreprins de facţiuni ale „Mişcării pentru Justiţie şi Egalitate”, afirmând că „nu există o rezolvare armată la problema Darfur-ului în particular şi nici la problemele Sudanului în general”. El a avertizat Guvernul Sudanez dar şi pe rebeli să se abţină de la orice acţiune care ar implica pierderea de vieţi omeneşti din rândul civililor.

Guvernul de la Bucureşti, cu toate că promisese iniţial 120 de militari români, s-a decis în final să trimită numai doi. Aportul României la trupele din Afganistan, Kosovo, Irak, Bosnia - Herţegovina se ridică la circa 1.108 militari.

Pentru Africa au rămas numai doi.