La moartea unui mare rege

La 96 de ani, regele Mihai ar fi avut, graţie bilanţului său extraordinar, toate motivele să închidă ochii senin. Deşi ajuns pe tron când mai era un copil, doar pentru a fi îndepărtat şi repus în drepturi într-o fază critică a istoriei României şi Europei, tânărul rege a ştiut să dea ascultare unor sfetnici dintre cei mai înţelepţi.

Multă cerneală a curs pe tema rolului regelui Mihai, ca ”şef de stat” nominal în timpul celui de-al Doilea Război. Or, în 1940 regele Carol al II-lea îi atribuise puteri discreţionare generalului Ion Antonescu. Mihai nu fusese direct vinovat de atrocităţile comise la ordinul conducătorului statului român, prieten şi aliat loial al liderului nazist, Hitler.

În ciuda lipsei sale de experienţă, Mihai a avut totuşi satisfacţia de a contribui decisiv la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. La  23 august 1944 regele s-a achitat cu brio de datoria sa de a încerca să salveze ce mai era de salvat, într-o ţară precipitată spre dezastru de nefericita ei alianţă cu cel de-al Treilea Reich.

Nu doar arestarea lui Ion Antonescu, ci şi salvarea anterioară, prin intervenţia reginei-mamă, a unei părţi a evreilor români deportaţi din Bucovina, Basarabia şi părţi ale Moldovei, condamnaţi la exterminare de regimul mareşalului, reprezintă un ceas astral al istoriei românilor.

Nu mai puţin memorabilă a fost refacerea, fie şi doar vremelnică, a democraţiei, ce fusese restrânsă grav înainte de război, în reacţie la ascensiunea extremismelor, mai întâi de guvernul Goga-Cuza şi de Carol al II-lea, iar apoi de regimul naţional-legionar al mareşalului.

Tone de cerneală manipulativă au încercat, decenii la rând, să-l discrediteze pe rege şi în legătură cu tragedia comunizării României. S-a afirmat, în răspăr cu adevărul, că lovitura de stat de la 23 august ar fi constituit o „trădare” şi o „capitulare necondiţionată” în faţa stalinismului rusesc. Nimic mai puţin adevărat. 

De trădat, puciştii n-au trădat atunci decât interesele celor mai abominabili criminali de război şi împotriva umanităţii din istorie, în speţă pe ale lui Hitler şi ale ciracilor lui. N-au trădat în schimb interesele românilor. Dimpotrivă. I-au conferit ţării o şansă vitală de acces la tabăra puterilor democratice occidentale învingătoare şi de evitare a destinului unei comunizări forţate. N-a fost fructificată. Dar nu din vina lui Mihai I. 

În plus, regele şi oamenii săi i-au redăruit României, prin curajosul lor act, şi nordul Transilvaniei, recuperat de armata română în 1944, după ce fusese anexat anterior de regimul hortist în baza diktatului hitleristo-mussolinian de la Viena. În fine, s-a estimat, realist, că întoarcerea armelor a scurtat războiul cu şase luni, salvând sute de mii, dacă nu mai multe vieţi de români, europeni, americani. 

Să fi fost oare de vină regele pentru alunecarea ţării sub control stalinist? Să fim serioşi. La Yalta i s-a pecetluit destinul în pofida voinţei regale. Forţat să accepte un guvern pro-sovietic, majestatea sa a încercat, semn al curajului şi probităţii tânărului suveran, să ţină piept tăvălugului tiraniei comuniste, printr-o grevă regală. A refuzat să sancţioneze normele impuse de extrema stângă, dar s-a trezit cu mâinile legate de înţelegerile ruso-americano-britanice, încheiate în timpul efortului comun în contra beligeranţilor nazişti.

Forţat, de bună seamă prin şantaj, să abdice, regele n-a manifestat în 1947 vocaţia de martir pe care i-au cerut-o, post-factum, criticii săi extremişti. Chestiunea averii scoase atunci din ţară, de familia regală, va continua să fie un subiect controversat. La fel şi împrejurările niciodată pe deplin elucidate ale abdicării. Indiscutabil e însă rolul benefic pe care, şi în exilul său elveţian, Mihai I l-a jucat, de la un moment dat, pentru români, vorbindu-le periodic năpăstuiţilor sufocaţi de cenzură şi de teroarea comunistă, de la microfonul Europei libere. 

Revenit în ţară în 1992, regele şi-a electrizat poporul, care, considerându-l un simbol al continuităţii şi independenţei sale de comunişti, l-a primit cu braţele şi inima deschisă. Acest entuziasm fără egal i-a înspăimântat pe postcomuniştii lui Ion Iliescu într-atât, încât i-a determinat să se umple de ridicol, expulzându-l după varii gesturi şi declaraţii marţiale. Abia în 1997 regele şi-a recăpătat cetăţenia, fiind apoi intens curtat de potentaţii postcomunişti de la Bucureşti, care i-au retrocedat şi bună parte din averi.

Din păcate, finalul vieţii respectatului ex-suveran s-a văzut umbrit nu doar de o boală incurabilă, ci şi de grave şi nedemne certuri în sânul familiei regale şi, mai cu seamă, de nedreapta ostracizare a nepotului său, Nicolae de România. Dată fiind dimensiunea ieşită din comun a bilanţului acestui rege-martor şi actor de prim rang în momente cheie ale istoriei, precum şi neajunsurile manifeste ale liderilor României republicane, atât viaţa şi deciziile lui Mihai I cât şi oportunitatea revenirii la monarhie, vor continua să fie subiecte aprig disputate.