Kosovo și diplomația românească în Balcani

Cu ocazia reuniunii recente de la Varna a țărilor balcanice, prim-ministrul Tudose enumera integrarea europeană a Serbiei printre obiectivele României și interlocutorilor ei din regiune. Subiectul preocupă însă și Bulgaria cel puțin în aceeași măsură. Responsabilii politici de la Sofia, care se pregătesc să preia președinția prin rotație a Consiliului European, au făcut cunoscut că unul dintre obiectivele președinției bulgare va fi integrarea europeană a Balcanilor de Vest și implicit a Serbiei.

După aproape 20 de ani de la masacrul de la Račak și de la bombardamentele NATO asupra Belgradului, integrarea europeană a Serbiei nu mai provoacă polemici, dar un anumit aspect rămâne mereu o rană deschisă. E vorba de provincia Kosovo, a cărei indepedență nu a fost recunoscută de toată lumea, România și Spania, alături de alte câteva state, făcând opinie separată. Or, integrarea europeană a Balcanilor de Vest presupune în prealabil ca statutul acestei provincii să fie pe deplin clarificat, mai cu seamă în interiorul Uniunii Europene.

Diplomația românească a cunoscut o schimbare de curs semnificativă după încheierea mandatului președintelui Emil Constantinescu, care achiesase la intervenția militară NATO împotriva Serbiei și care, în logica în care acționase până atunci, ar fi recunoscut probabil la rândul său independența noului stat Kosovo. Președintele Traian Băsescu luase în schimb distanță față de politica predecesorului său, căutând cu o anumită insistență să reînnoade relația cu Serbia și refuzând să recunoască independența noului stat. În opinia sa, dezlipirea vechii provincii sârbești ar fi fost un precedent pentru alte separatisme din specia celor alimentate de Rusia în fostul spațiu sovietic (Nagorno - Karabah, Transnistria etc), cu toate că puțini se îndoiau în România că adevăratul motiv de neliniște era legat mai curând de pretențiile autonomiste ale secuilor.

Cum a fost cu putință persistența disidenței românești și a altor câteva state din tabăra occidentală? De aproape un deceniu cea mai mare misiune civilă pe care a inițiat-o UE activează în Kosovo pentru a pune pe picioare instituțiile noului stat democratic. Dar, în ciuda progreselor raportate, presa locală, ca și cea occidentală deopotrivă au dezvăluit periodic realitatea mai curând sumbră a unei societăți măcinate de abuzuri și corupție. Șomajul trece de 30% și, potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, economia depinde în mare măsură de remitențele lucrătorilor plecați în străinătate, care reprezintă 15% din PIB-ul întregii țări. Cu siguranță că noul stat Kosovo nu poate trece drept un succes, ceea ce oferă o platformă morală acelora care s-au opus recunoașterii independenței, ferindu-i de reproșuri.

Dar am putea vedea problema și altfel. Faptul că România nu a recunoscut independența provinciei Kosovo ar putea fi, paradoxal, un atu tocmai în procesul de integrare europeană a Balcanilor de Vest. Serbia a fost mereu legată de Rusia și integrarea europeană ar pretinde în prealabil o clarificare a raporturilor sale cu lumea, una care ar cunoaște convulsii interne dureroase. Dar atât timp cât interlocutorii ei europeni ar manifesta aceeași conduită pe tema Kosovo, pe care sârbii nu au încetat să o considere părtinitoare, alegerea ar fi greu de făcut. România în schimb ar putea deveni avocatul Serbiei în UE, unul de natură să modereze tensiunile și să ofere sârbilor sentimentul că pot avea o relație empatică cu Uniunea Europeană. De fapt, România și-ar rata rolul dacă nu ar reuși să devină, într-un fel sau altul, eventual împreună cu țările din grupul reunit la Varna, un actor în procesul de pacificare balcanică.