Jandarmii abuzivi din august 2018 și democrația în România

Într-un stat de drept ca Franța n-a arendat nimeni imunitatea în fața legii. Nimeni nu se bucură de impunitate, nici măcar foști șefi de stat ca Nicolas Sarkozy, cel condamnat recent la închisoare pentru corupție. Altfel stau lucrurile în tiranii. 

După un puci, dictatura militară din Myanmar, răsfățată ani la rând de o democrație defectă, care n-a fost în stare să-i pedepsească pe criminalii în uniformă, a revenit la putere. 

Mai nou, ca dregători politici, militarii birmanezi și-au reluat abuzurile și crimele: reacționează cu măsuri represive contondente la protestele în masă ale unei populații rămase loiale lui Aun Sang Suu Kyi, învingătore în alegeri libere și corecte, dar invalidate abuziv de generali. Duminică, slugile înarmate ale juntei au omorât 18 protestatari pașnici, unii prin focuri trase în cap, așa cum îi ucideau în stradă pe români securiștii lui Ceaușescu în decembrie 1989. Cum de-și permit tiranii birmanezi, susținuți de regimul comunist chinez, asemenea orori? 

Păi de ce să nu-și permită, dacă e vorba să se mențină la putere? De cine să se teamă? De o obsecvioasă justiție-ghiocel, care le oferă de decenii, obedient, impunitate?

Prigoana de la 10 august

Hotărâtă să se mențină la butoane și să continue să se chivernisească pe spinarea cetățenilor, în pofida voinței românilor, mafia politică pesedistă, aflată la putere sub regimul Dragnea, a dezlănțuit o represiune brutală împotriva joncțiunii, efectuate la 10 august 2018, dintre protestatarii bucureșteni și aliații lor din țară și din diaspora.  

Am fost în acele zile fierbinți la fața locului, unde am filmat și de unde am relatat live. I-am văzut, prin urmare, la lucru pe jandarmii înarmați până în dinți și asmuțiți de conducerea politică a României, în frunte cu Liviu Dragnea, Carmen Dan și restul camarilei, împotriva unei mase de oameni esențialmente pașnice. Le-am înghițit gazele. Am scăpat ca prin minune, plecând la timp din linia întâi, de bâtele jandarminerești abăutate năprasnic peste capetele, fețele, umerii, șalele și picioarele unor oameni pașnici, stând jos ori fugind de represiune, în plin centrul Bucureștilor. Am avut senzația că se actualizează pogromuri precum cele de acum opt decenii, de la București și Iași. Dar, deși public de ani de zile aceaste informații, nimeni n-a cerut audierea mea ca martor. Deși e clar că știu despre ce vorbesc. 

Vorbesc despre evidențe. Vorbesc despre brutalități de ordinul mineriadelor din anii 90. Vorbesc de faptul că jandarmii au acționat vădit neprovocați de cetățenii maltratați. Vorbesc de militari care și-au dezonorat uniforma, comportându-se evident abuziv din ordin politic. Și mai vorbesc de nepedepsirea vinovaților. Dar trebuiau pedepsiți ei și comanditarii politici ai abuzurilor? Bineînțeles. 

De ce era imperativ ca justiția să-și facă datoria

Trebuiau pedepsiți nu doar pentru că așa ar fi fost just și drept. Nu doar pentru că trebuia dată satisfacție victimelor lor. Nu doar pentru ca jandarmii și alte instituții de forță să învețe ce se poate și ce nu și să nu se mai repete barbara maltratare a unor oameni cinstiți, violarea drepturilor și demnității cetățenilor, prigonirea poporului suveran și reprimarea unor manifestații pașnice. Ci și pentru a se impune democrația reală și statul de drept, subminate de istoria prea îndelungată a impunității crimelor politice românești, de la ale lui Zelinski Codreanu și ale cuziștilor, la ale jandarmilor lui Antonescu, de la ale comuniștilor sub Dej și Pauker, la ale securiștilor ceaușiști și iliesciști, ori ale jandarmilor lui Dragnea et comp. 

Or, în pofida evidențelor, Tribunalul București a hotărât, nu mi-e clar de ce, printr-o hotărâre, vai, definitivă, să respingă ”cererea DIICOT de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în dosarul 2122/DP/2019”. Asta, în condițiile  în care probele strânse nu au fost administrate și readministrate corect şi nu s-au audiat ori reaudiat suspecţii, victimele şi martorii. Anterior, cartoful fierbinte zis ”dosarul 10 august” se pasase de la Ana la Caiafa. De la procurori incompetenți la procurori și mai incompetenți. De la instanțe militare la altele, civile, de la Curtea de Apel, la Tribunalul București, de la slugi vădite ale sistemului securisto-mafiot, la alte lichele și lachei mai puțin vădiți și mai eficient mascați ale aceluiași. Magistrații și instanțele realmente competente au fost plasate pe tușă. 

Între sinistrele manevre de materializare a impunității se înscrie și clasarea dosarului de către un procuror ”dadarist” pe nume Doru Stoica. În loc să-și facă datoria, acest magistrat se contrazicea singur, flagrant, în iunie trecut, atribuind credibilitate manipulativei acuze hilare a tentativei de ”lovitură de stat”, vehiculate conspiraționist, spre a scăpa de răspundere, de către politicienii vinovați și de către agitpropul lor. Tot el invoca în plus, nu mai puțin ilogic, dezinformator și whataboutist, o presupusă ”vină” a maltrataților. Victimele bastonadei și jandarmineriadei n-ar fi fost, pasămite, ”inocente”, căci nu s-ar fi ”delimitat” de demonstranții violenți aflați la 10 august în Piața Victoriei (inși puțini și provocatori, lesne de scos de către jandarmi din mijlocul masei celor peste o sută de mii de protestatari pașnici).

Acum, ilegala clasare din iunie 2020 a dosarului ”10 august 2018” s-a văzut validată la judecata Tribunalului București. Ce simulacru de justiție! Ce bâlci trist. Ce moarte lentă a speranțelor românilor într-un stat cu adevărat european, care să nu mai vitregească orice urmă de dreptate. A învins România asiatică? Cui să i se omologheze acest ”succes”?

Au învins colonelul Sindile, ex-şef al Jandarmeriei Române, Gheorghe Sebastian Cucoş, ex-viceșeful ei, maiorul Laurenţiu Cazan, fostul ei director general al Direcţiei Generale a Municipiului Bucureşti, colonelul Paraschiv şi alți militari și comisari de poliţie. Au biruit impunitatea și ingerința politică în treburile instituțiilor de forță. Au învins Dragnea, Carmen Dan și Dan Chirică, subalternul ei, ca secretar de stat la interne, căruia nu-i mai ajungeau atacurile nejustificate cu gaze lacrimogene și pare să fi exercitat presiuni asupra prefectului Capitalei spre a declanșa represiunea cu ore înaintea bastonadei propriu-zise. La ordinul cui o fi făcut Chirică toate acestea, dacă nu la ale pupilei lui Dragnea, Carmen Dan?  

A cui este victoria și ce-ar mai fi de făcut

Au triumfat, pe scurt, brutalitatea și incompetența, mojicia, nesimțirea, tirania, manipularea, ipocrizia și demagogia. Și fărădelegea, nu doar imoralitatea. Politic, s-au impus pesediștii lui Dragnea în plină guvernare liberalo-useristă. Sigur, justiția se cheamă că e independentă. Dar, ce straniu. Pare că-și dovedește mai abitir ”independența” când e vorba ca nedreptatea să câștige, decât în audieri interminabile, amânate la calendele grecești. Edificator, spre exemplu, e procesul incapacității justiției române de a pronunța, la 35 de ani de la oribila crimă comunistă, sentințe de condamnare definitivă a securiștilor torționari și ucigași care l-au anchetat și omorât pe dizidentul, inginerul și poetul Gheorghe Babu Ursu.

Pe blazonul actualei guvernări și al justiției românești se lățește o nouă și hidoasă pată. Întrucât în țară nu se poate face dreptate, cei nedreptățiți ar face bine, probabil, să și-o caute în afara granițelor României, la instanțele europene. Simultan, dacă vrea să oprească batjocorirea resturilor triste ale democrației carpato-danubiene, elita românească ar trebui să se unească și, în loc de idiotice șopârle, insinuări și acuze mutuale, figurile ei de proră să lanseze un semnal de alarmă care să nu poată să nu fie auzit de magistrați, de popor și de clasa politică. Ba chiar să nu poată fi ignorat nici măcar pe Marte. Sau în alte galaxii.