Influenţa românilor în Parlamentul European
10 aprilie 2014Ca număr de deputaţi, România are o poziţie foarte bună pentru a deveni o ţară influentă în cadrul PE. Dar numărul, deşi este o premisă importantă, nu este suficient. Parlamentul European este o maşinărie complicată în care poziţiile de influenţă se obţin greu şi după reguli care nu sunt întotdeauna explicite. Desigur, în linii mari se confirmă importanţa marilor ţări fondatoare care continuă să deţină poziţiile dominante.
Potrivit unui raport elaborat de Fundaţia Robert Schumann (Bilanţul celei de-a 7-a legislaturi a PE, 2009-2014, robert-schumann.eu), delegaţiile naţionale cu cele mai multe responsabilităţi în cadrul actualei legislaturi a PE sunt Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia. Cu toate acestea poziţiile cu rol de coordonare sunt distribuite diferit: 25 de germani şi 21 de britanici sunt coordonatori în timp ce francezii şi italienii deţin 9 şi respectiv 4 poziţii de acest tip. Coordonatorii – subliniază autorii raportului – au un rol extrem de important în activitatea comisiilor şi au posibilitatea de a juca un rol decisiv în negocierile care au loc între grupurile politice.
Pe locul al doilea ca pondere a responsabilităţilor se află Olanda, Spania şi Polonia, care reprezintă în mod clar cea mai influentă ţară din grupul noilor venite. Al treilea grup este compus din ţări care, deşi au puţini deputaţi, susţin o activitate intensă: Portugalia, Suedia, Danemarca, Belgia şi Cehia. Restul ţărilor se pierd în masa largă a celor care nu participă foarte mult la definirea liniilor politice.
Logica după care sunt repartizate aceste funcţii depinde de prestigiul şi popularitatea personală, dar şi a delegaţiei naţionale din care face parte, de importanţa grupului politic de care aparţin şi bineînţeles de experienţa lor. Este de la sine înţeles că experienţa unor mandate anterioare ca şi o bună stăpânire a mai multor limbi străine reprezintă atuuri importante.
Din toate acestea rezultă că România are o influenţă cu mult inferioară ponderii numerice a reprezentanţilor săi, căci în ordinea numărului de deputaţi se plasează pe locul al şaptelea, iar în grupurile politice majore ca PPE sau S&D ocupă chiar poziţii mai bune. Cauzele sunt de mai multe feluri. În primul rând deputaţii din România au cea mai mică experienţă exceptându-i pe croaţi şi nu pot rivaliza cu aceia care se află la al doilea sau al treiela mandat. În al doilea rând România nu a avut mesaje proprii în concertul european cu excepţia unui subiect ca libera circulaţie a forţei de muncă şi acest fapt nu poate fi uşor remediat căci ţine de chiar condiţia sa istorică. Chiar dacă aspectele decisive rămân calităţile personale ale fiecărui deputat şi voinţa sa proprie de afirmare, există totuşi, după cum susţine raportul citat, şi o influenţă a grupurilor naţionale cu ponderea şi preocupările lor specifice. De aici s-ar putea trage o concluzie: eurodeputaţii români vor putea avea pe cont propriu o activitate strălucitoare, dar capacitatea de a exercita o influenţă în contul ţării din care provin depinde foarte mult şi de ceea ce va reprezenta în viitor România însăşi.