Ierusalimul din nou în centrul lumii

La ONU, România s-a abținut, refuzând să condamne decizia Statelor Unite de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a statului Israel. Votul desfășurat joi la New York a condus la o largă majoritate împotriva SUA (128 pentru, 9 contra și 35 de abțineri). Este o premieră dintre cele mai tulburătoare să vezi cum țările care afișează cele mai progresive convingeri democratice (Germania și Franța) se asociază în votul lor cu Rusia, China și Iran. După cum faptul că Arabia Saudită a votat laolaltă cu Iranul este iarăși memorabil. Adversari ideologici și politici dintre cei mai înverșunați s-au unit împotriva Israelului și Statelor Unite. Această adversitate globală față de statul Israel pare un fapt care depășește cu mult circumstanțele, readucând în memorie ecouri din istoria cea mai îndepărtată a poporului evreu.

Probabil că, în plan secundar, Germania și Franța au fost oarecum incomodate de votul de joi, căci printre țările care s-au abținut s-au numărat - alături de România - Polonia, Letonia, Ungaria, Cehia și Croația. Cu excepția Slovaciei, care a ”dezertat” o clipă din V4, regăsim întregul bloc estic care refuză să condamne decizia SUA. Prin urmare în privința politicii externe nu există o UE unitară, așa-numita Înaltă Reprezentanță a Uniunii, condusă de Federica Mogherini, fiind o simplă ficțiune. Ea nu reprezintă de fapt decât țările Europei occidentale. Minimalizarea Estului atunci când se distribuie funcțiile importante în Comisia Europeană se vădește astfel o politică greșită.

Despre poziția românească aveam informații sigure încă de la începutul lunii decembrie, atunci când ministrul de Externe Teodor Meleșcanu oferea o formulare bine cumpănită: ”Decizia anunţată de SUA este, după părerea mea, un element încurajator pentru că preşedintele Trump dă foarte clar semnalul, în afară de problema mutării ambasadei, în legătură cu dorinţa SUA de a se implica în găsirea unei soluţii şi mai ales subliniază faptul că, în ceea ce priveşte situaţia Ierusalimului, situaţia celor două state din regiune, acestea vor face obiectul unor negocieri şi în urma soluţiilor care vor fi găsite între ele se va definitiva şi statutul juridic al celor două state şi al Ierusalimului”.

Dar dacă diplomația românească a lasăt în umbră divergențele de opinii cu Europa occidentală, Ungaria s-a arătat explicit preocupată de unitatea europeană, solicitând - cu ocazia recentului Consiliu de la Bruxelles – ca Uniunea Europeană să nu reacționeze în niciun fel la decizia SUA (http://www.kormany.hu/) sau, în  termenii votului de la ONU, a solicitat Parisului și Berlinului să se abțină la rândul lor, ceea ce desigur că ar fi contravenit total pozițiilor publice categorice deja exprimate.

Iar cât privește Polonia ea este poate cea mai sensibilă astăzi la poziția președintelui Trump, care în cursul vizitei sale de la Varșovia a oferit acestei țări un rol central printre partenerii europeni ai Statelor Unite.

Dar problema nu poate fi redusă la sisteme de alianțe și conjuncturi de moment, oricât de complicate ar fi ele. Lumea este complet ininteligibilă dacă o reducem la geopolitica prezentului, căci cum am putea explica faptul că Germania votează o moțiune inițiată de Turcia lui Erdogan, că Rusia, China și ”țara drepturilor omului” (Franța) votează la unison și cum se face că lupta fratricidă dintre șiiți și suniți a devenit subit irelevantă?

În realitate singurul fir care ne poate oferi o îndrumare este atitudinea lumii față de istoria poporului evreu și față de statul Israel. Rusia și China nu fac în linii mari decât o politică oportunistă, căutând să fisureze spațiul occidental iar lumea arabă își urmează interesele strict partizane. A pretinde că e mai multă dorință de pace în poziția palestiniană este cel puțin o naivitate. Și de aceea determinante ni se par de fapt pozițiile lumii occidentale.

Problema mai clară astăzi ca niciodată este că Europa de vest și America în versiunea ei liberală nu mai au nicio înțelegere reală (dincolo de discursul ”corect”) pentru atașamentul pe care evreii, inclusiv cei din diaspora, îl manifestă față de statul Israel. Așa cum remarca încă cu decenii în urmă istoricul Josy Eisenberg (”O istorie a evreilor”), legăturile pe care numeroși evrei din lumea întreagă le întrețin cu statul Israel ”nu pot fi cuprinse în categoriile juridico-politice ale Occidentului”.

Principiul filiației și al transmisiunii care reprezintă condiția însăși a existenței poporului evreu tinde să fie expulzat complet din democrațiile occidentale recente, așa cum se vede astăzi mult mai bine din dezbaterile legate de redefinirea familiei și de manipulare genetică. În esență, democrațiile vestului par tot mai puțin sensibile la transmisiunea tradiției și la consistența firului istoric, iar, în esență, chiar la existența unui stat evreu privit în termenii identității sale ireductibile.

Un bun indiciu că lucrurile stau așa – ca să ne raportăm la un eveniment apropiat – este că exact acolo unde tradiția creștinismului și a legăturilor sale cu iudaismul continuă încă să mai dea semne de viață, exact acolo unde Crăciunul bunăoară a mai păstrat o urmă de sens religios, Israelul este mai ușor de înțeles în motivația sa intimă.