Grecii şi noi

S-a spus şi s-a tipărit mult despre greci şi tragedia lor contemporană şi, fără îndoială, dacă n-am scrie, mai toţi, electronic, pe un ecran mai mare sau mai mic, ar mai curge oceane de cerneală în tentativa de a o explica fără rest. Dar dacă nu vrem să minţim ori să greşim, inducându-i şi mai mult în eroare pe sărmanii greci e bine să ne delimităm de războiul umbrelor care a început să întunece minţile multora, de la Atena până la Bruxelles, trecând prin Bucureşti şi celelalte capitale europene.

Fapte notabile

A ne păstra în limitele raţiunii şi ale unor fapte relevante, dar aprig disputate, nu poate fi un exerciţiu lesnicios în atmosfera încinsă care prefaţează, iată, despărţirea, fie şi vremelnică, a Greciei, de destinul ei european. Fapt e că în Grecia s-au pompat în ultimii 25 de ani ajutoare financiare europene în valoare de sute de miliarde. Fapt e, că statului elen i s-a oferit şi în ultimii câţiva ani o ultrageneroasă asistenţă financiară, depăşind mult suma din planul Marshall pusă de americani la dispoziţia Germaniei, Greciei şi Europei, întru reconstrucţia unui Bătrân Continent distrus de războiul iscat de nazişti.

Or, la şase luni de la accesul la putere al noii alianţe guvernamentale elene, pare clar că aceşti bani, care fuseseră pe punctul de a scoate Grecia din criză, au fost aruncaţi pe fereastră. Căci, la ordinul mai marilor de la Atena, negociatorii greci au suspendat unilateral, în acest final de lună iunie, tratativele cu reprezentaţii UE, FMI şi Băncii Europene, guvernul elen anunţând derularea în circumstanţe cu totul neclare a unui referendum pe tema reformelor.

Întreruperea tratativelor s-a produs în condiţiile în care, la insistenţele Comisiei Europene, negociatorii internaţionali făcuseră concesii atât de ample, încât, iată alt fapt, îşi abandonaseră aproape complet revendicările reformiste formulate anterior, oferind Greciei condiţii net mai avantajoase decât oricând şi oricui.

Sistarea negocierilor şi anunţul organizării unui referendum, care lasă Grecia la cheremul unui mult amânat faliment, a produs previzibile tulburări şi căderi la bursele europene. În consecinţă s-au intensificat speculaţiile privind distribuirea răspunderilor pentru un “grexit“ aparent iminent, ce sperie nu doar UE, ci şi pe americani, dar îi aranjează de minune pe ruşi.

Opinii, speculaţii şi interpretări relevante

De domeniul incertitudinilor ţine măsura în care acest referendum este legal şi se conformează constituţiei elene. Alte poveşti şi interpretări privesc formularea sugestivă şi, ca atare, democratic problematică, a textului întrebărilor supuse plebiscitului; calitatea informării naţiunii şi scopul său pro, sau, mai degrabă, antieuropean; precum şi eventualitatea ca partidele aflate la putere în Grecia, despre care observatori cu greutate afirmă că frizează extrema stângă şi dreaptă, să fi urmărit din capul locului implozia, ori, cel puţin, modificarea din temelii a Europei.

În timp ce europenii, care au greşit cu siguranţă şi ei, amânând la calendele greceşti un exit financiar şi economic inevitabil, se vor confrunta cu probleme serioase, dar rezolvabile, pe greci îi aşteaptă un viitor net mai nesigur, probabil tragic, după un trecut minat de o serie de evitabile erori. Dar întrucât ne priveşte tragedia greacă?

Lecţii pentru români?

Ne priveşte în cel mai înalt grad. Nu doar pentru că grecii le sunt românilor cultural, religios şi geografic aproape, iar comportamentul Syrizei seamănă, deloc întâmplător, cu al PSD, ci şi pentru că de soarta statului elen ar putea depinde cea a Uniunii. Din care face parte România. “Eşuează moneda euro, eşuează Europa“, afirmase, cândva, Angela Merkel. Azi, cancelara e de altă părere. Dar, păţită, se străduieşte să ofere o cât mai îngustă suprafaţă de atac ultranaţionaliştilor şi extremei stângi. Liderii europeni se pregătesc de mult să facă faţă unei ieşiri a Greciei din zona euro. Simultan, factorii de răspundere occidentali se tem de consecinţele geopolitice ale unei reorientări spre Moscova a statului elen.

În răstimp, omologii lor de la Atena dau semne să creadă în himere, ori să încerce să-i convingă pe alţii c-o fac. Dau semne că, invocând baubaul austerităţii (ca şi cum ea n-ar fi indispensabilă) şi democraţia (ca şi cum în vest ar domni dictaturile) şi bazându-se pe dorinţa fierbinte a guvernanţilor occidentali de a nu risca deconstrucţia europeană prin admiterea prăbuşirii elenilor în hău, şi-ar putea continua, până în pânzele albe, cacialmaua. La care însă, prin forţa şi natura lucrurilor, li se va plăti, la un moment dat, sec.

Caz în care se vor confrunta cu ruinele şi urmările cele mai nefaste ale propriei politici. Un electorat prea puţin autocritic, dar furios la culme, le va prezenta nota de plată pentru catastrofa în care au mânat ţara cu ajutorul alegătorilor. Spre a amâna acest deznodământ şi a-şi masca intenţiile, de bună seamă antieuropene, factorii responsabili de la Atena au evitat să combată zvonita, să-şi informeze corect populaţia şi să-i explice miza reală a conflictului.

S-a recurs în schimb la manipulare naţionalistă. Or, stăruinţa în eroare a Syrizei are, cert, ceva din încăpăţânarea cu care, sub Victor Ponta, PSD a insistat să meargă pe drumul de proiectil al autodistrugerii automate, la care un partid potenţial venerabil s-a văzut condamnat de lideri, ce-şi închipuie că-şi pot prosti la nesfârşit naţiunea.

În context, atât la Atena, cât şi la Bucureşti, înainte şi după scrutinul prezidenţial soldat cu victoria lui Klaus Iohannis, s-a încercat cu mai mult sau mai puţin succes captarea şi exploatarea unui vechi filon antigerman. Politic, s-a jucat mai totul pe cartea resentimentelor xenofobe şi antioccidentale, rămase la fel de profund ancorate în unele segmente ale celor două societăţi, ca şi reflexul devalizării propriului stat, receptat, în vaste zone ale Balcanilor, ca funciarmente ostil cetăţeanului. În ambele capitale s-a manifestat ispita cochetărilor cu Rusia lui Putin.

Dintr-o logică autodistructivă, firească pentru comportamentul liderilor unor populaţii îndelung supuse influenţelor otomane, nu există decât o ieşire democratică. Soluţia e o decizie clară, bazată pe o informare corectă a populaţiei, pe spinarea căreia se fac experimente extremiste. Cu ajutorul emigranţilor lor, românii adoptat-o.

Dar, dincolo de triumful lor de la 16 noiembrie trecut, în România, ca şi în Grecia, au capotat nu doar tranşe ample din clasa politică şi instituţii cheie. Au eşuat şi părţi substanţiale din massmedia. În ambele ţări manipulările s-au ţinut şi se ţin lanţ.

Încât nu numai "grexitul" pare inevitabil. În condiţiile unei globalizări necruţătoare ineluctabil e şi riscul transformării lui în exitus pentru destinul european al Greciei. Soarta cu pricina ar putea fi împărtăşită de acele state ce nu-şi asumă, până la capăt, reforme veritabile, optând pentru îndepărtarea de acea Europă de nord, centrală şi de vest, hotărâtă, oricât de greu ar fi, să-şi apere valorile şi să-şi asigure o poziţie competitivă în concertul economic global.