"Teatrul nu poate salva lumea, dar poate provoca gândire"

Apropiindu-ne de finalul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț, aruncăm o privire în urmă și, concomitent, una spre viitor. Ne însoțește Gianina Cărbunariu, o voce extrem de puternică a teatrului românesc, directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și totodată curator al festivalului ajuns la cea de-a 30-a sa ediție, într-un an în care instituția cu tradiție împlinește șase decenii de existență. 

DW: Când am aflat anul trecut că ai preluat conducerea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, o istituție cu totul specială în peisajul teatral românesc - amănunt asupra căruia vom reveni pe parcursul discuției - și, implicit, a acestui festival la fel de prestigios, m-am bucurat evident. Ce te-a determinat să faci acest pas important? Te întreb și pentru că îmi imaginez că noua funcție îți răpește și foarte mult timp, ție, ca dramaturg și ca regizor cu o activitate extrem de intensă - în România și în afară. Îți împarți desigur altfel timpul, dar e o schimbare esențială. Ce te-a motivat?

"Datorez acestui teatru o parte din ceea ce sunt eu acum, ca regizor, ca autor"

Gianina Cărbunariu: Eu sunt născută în Piatra Neamț și sunt legată de Teatrul Tineretului. Aici, pot spune, am descoperit teatrul, adolescentă fiind. Mai mult decât atât, Festivalul de Teatru a fost pentru mine un moment foarte important. În 1992, când a fost reluat, acesta a fost primul festival internațional din România. Atunci am avut șansa să văd spectacole din toată lumea, să asist la discuții despre teatru, despre ceea ce se întâmpla în realitatea de atunci și cred că sunt un produs, într-un fel sau altul, al atmosferei din acest teatru și, aș spune chiar, al Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț. Ceva s-a întâmplat atunci și cred că datorez acestui teatru o parte din ceea ce sunt eu acum - ca regizor, ca autor.

Cu ce gând ai revenit la Piatra Neamț?

E drept că după liceu m-am mutat la București, iar timp de 22 de ani relația cu orașul a constat în vizitele făcute acasă părinților mei. La acest teatru nu am montat niciodată. Am venit cu un an în urmă cu gândul de a face un proiect artistic. Legat de timpul pe care trebuie să-l împart, eu nu văd acest proiect doar ca pe unul managerial. A fi curator înseamnă să fii și artist. Să creezi un proiect care să aibă coerență, care să includă comunitatea în care instituția activează, mai ales când e vorba de un oraș de provincie. E un proiect artistic de trei ani, din care un an deja s-a scurs, iar dialogul cu comunitatea a fost deschis - atât în timpul stagiunii cât și în timpul festivalului.

"Cred că cei care au construit atât teatrul cât și festivalul au fost oameni cu viziune"

Referitor la structura teatrului și a festivalului, ți-ai propus și unele schimbări?

Înainte de a schimba, am încercat mai întâi să înțeleg ce a fost aici, iar pentru aceasta am vizitat arhivele generoase ale Teatrului Tineretului și am găsit afinități cu celelalte generații. Am încercat să construiesc pe ceea ce am găsit, dar în contextul în care ne aflăm astăzi.

Miercuri dimineață am asistat la un colocviu foarte interesant, dedicat istoriei teatrului și festivalului din Piatra Neamț, fiind punctate momentele de vârf - de mare succes, dar și dificile, dacă ne gândim la anii perioadei comuniste. S-a vorbit des de ”fenomenul de la Piatra Neamț” - un teatru care a fost întotdeauna un reper pe harta teatrală a României. Teatrul din Piatra Neamț a fost, să nu uităm, o adevărată rampă de lansare pentru marii regizori, actori, scenariști ș.a.m.d., pe care îi are sau i-a avut România. După cum am aflat în aceste zile, șefii de promoție erau, înainte de 1989, repartizați la Piatra Neamț. Un oraș minunat, încărcat de istorie, dar, în continuare, nu tocmai ușor accesibil. Cum se explică acest fenomen?

Cred că cei care au construit atât teatrul cât și festivalul au fost oameni cu viziune. În plus, ei au știut să adune în jurul lor echipe, echipe foarte bine sudate - cam acesta, cred, e secretul ”fenomenului de la Piatra Neamț”. Faptul că era departe de București, înainte de 1989, a reprezentat, de fapt, și un avantaj. Aici lucrurile erau mai departe de centrul puterii.

De ochiul sagace al cenzurii...

Exact. Acest lucru a fost un avantaj la acel moment, dar un dezavantaj imediat după 1989. Domnul Nicolae Scarlat (directorul teatrului între anii 1991-1995) a vorbit la colocviul amintit despre dificultatea de a menține laolaltă o trupă și de a aduce oamenii din nou în sălile de teatru. Atunci s-a născut ideea senzațională de a organiza un festival internațional de teatru, de a deschide Festivalul de la Piatra Neamț.

Care avea să fie primul festival internațional de teatru din România. Să revenim la actuala ediție. Cum ai gândit structura festivalului?

Conectarea spectacolului la realitate

Actuala ediție are trei secțiuni. Secțiunea ”Tineri creatori” (o selecție realizată în urma înscrierilor), care cuprinde spectacole ale unor regizori cu vârste sub 30 de ani. Aceasta nu înseamnă că sunt regizori necunoscuți publicului, unii dintre ei activează de ani buni și se bucură de recunoaștere atât din partea publicului cât și a criticilor, deci sunt artiști cu voce puternică. Avem apoi ”Secțiunea națională”, în care am invitat creatori de toate vârstele, criteriul fiind acela al conectării spectacolului la realitate. Esteticile sunt diferite, vocile, viziunile sunt diferite, însă ceea ce au comun spectacolele din această secțiune este faptul că vorbesc despre lumea în care trăim.

Avem apoi și ”Secțiunea internațională” cu trei spectacole. Începem așa, mai timid, de aceea nici nu am schimbat numele festivalului în unul ”internațional”. Cred că un festival se poate numi internațional atunci când are o participare de cel puțin 50 la sută din străinătate. Și spectacolele invitate din afară au fost alese după același criteriu ca și cele din ”Secțiunea națională”: priza la realitate. De aceea am avut spectacolul unui autor european foarte cunoscut, Joël Pommerat, unul dintre cei mai importanți regizori-dramaturgi din Franța: ”Le Petit Chaperon Rouge”. O revizitare a poveștii ”Scufița Roșie” într-o manieră care include realitatea pe care o trăim astăzi și deschide foarte, foarte multe teme.

Alt spectacol din străinătate este cel regizat de mine în Italia, la Teatrul Național din Bologna, unde am făcut o amplă documentare - peste o sută de interviuri - pe tema condițiilor de muncă oferite noilor generații care intră pe piață. Am lucrat cu 16 tineri actori din toate colțurile Italiei, astfel încât și pentru ei documentarea a fost un prilej de a descoperi un oraș pe care nu-l cunoșteau - orașul Modena.

Un spectacol la fel de valabil și în afara Italiei

Când vorbești de noile generații de pe piața muncii, te referi și la cei veniți din estul Europei...

Am discutat cu oameni care au diferite meserii, background diferit, educație diferită și care vin din locuri diferite. Există o scenă în care e vorba despre munca persoanelor care se ocupă de îngrijirea vârstnicilor în Italia, persoane care vin în general din estul Europei, în special din România, Ucraina, Republica Moldova. Să nu uităm însă nici de proaspăta emigrație venită pe Mediterana. Oamenii cu care am stat de vorbă provin din diferite zone. Un episod foarte interesant din spectacolul nostru a fost întâlnirea cu un grup de protestatari de la Castelnuovo, lângă Modena, care își cereau drepturile de lucrători. Foarte special la acest grup este faptul că era format din ghanezi, albanezi, ivorieni, chinezi. Este pentru prima oară în Italia, când aceste etnii atât de diferite, care vorbesc limbi diferite, au reușit să se unească și să ceară drepturi nu doar pentru ei, ci și pentru toți lucrătorii italieni. Și Modena nu este unul din orașele sărace ale Italiei. De aceea a fost interesant să vedem cum mecanismele de exploatare sunt la fel de rapace ca și în sudul Italiei, de pildă. Spectacolul nu vorbește doar despre Italia. El vorbește despre ceea ce se întâmplă cu muncitorii în Europa. Și nu numai.

A treia producție din ”Secțiunea internațională” este o coproducție - prima coproducție pe care eu o realizez ca manager - cu un teatru din Portugalia: Theatro Circo din Braga, care a produs spectacolul ”Antonio și Beatrix”, cu participarea actriței Teatrului Tineretului, Nora Covali. Proiectul a fost susținut și de ICR Lisabona. După premiera din 1 octombrie, în cadrul festivalului, mai sunt programate câteva reprezentații, pentru ca publicul din Piatra Neamț să se poată bucura de acest spectacol.

Vei exinde segmentul internațional la edițiile viitoare?

Evident, acesta a fost gândul la preluarea mandatului. Cred că un dialog cu alte practici teatrale e benefic atât pentru artiști cât și pentru comunitatea de spectatori din Piatra Neamț. Tot în sensul extinderii spre un public cât mai divers și mai numeros este și nou înființata secțiune de la Târgu Neamț. E o secțiune pe care o coordonează colegul meu, regizorul Daniel Chirilă, născut în Târgu Neamț, lucrând cu adolescenți din oraș pentru un spectacol inclus în festival.

Invitație la dialog

Ce mi se pare extrem de important și, după cum am văzut, este o ofertă foarte bine primită de public, mai ales de cel tânăr, e invitația la dialog, lansată după fiecare spectacol.

La acel colocviu vorbeam de ”public” și ”publicuri”. Am remarcat de când sunt aici, de un an de zile, că avem un public foarte tânăr și foarte receptiv la discuții, foarte interesat să afle lucruri referitoare la practici teatrale, la procesul de lucru al unui spectacol, pe de o parte, iar pe de altă parte avem un public de peste 50 de ani, care a fost obișnuit cu această platformă din festival. Încă din 1969 au existat conferințe, seminarii care au însoțit festivalul, după care,  în 1992, s-a reînnodat această tradiție, pentru ca între 1996 și 2001 să avem un focus teoretic foarte consistent, în care-și prezentau lucrările inclusiv invitați din străinătate, pe teme conectate la realitatea acelui moment.

Acest dialog are loc și în afara festivalului?

În întreaga stagiune avem discuții cu publicul - după premiere și nu numai. Spectacolul ”Mamă, mi-am pierdut mâna!”, de pildă, adresat adolescenților și părinților lor, a fost însoțit de mai multe discuții cu publicul, tocmai pentru că am considerat că e un spectacol care deschide teme importante de dialog.

Câți actori și ce structură are trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamț?

E un teatru cu o trupă permanentă, formată din 24 de actori. O trupă tânără, dat fiind că avem actori între 23 și 55 de ani, dar care are foarte bine reprezentate toate vârstele. Din experiența mea de un an, regizorii care au lucrat cu această trupă au fost extrem de încântați de disponibilitatea și de devotamentul lor față de proiect. Acesta este un capital enorm pentru un teatru de provincie și a fost unul dintre motivele pentru care am decis, finalmente, să concurez pentru acest post. Dacă nu ai o trupă bună și disponibilă e foarte greu să construiești un proiect artistic într-un teatru. Avem angajați doi artiști foarte importanți pentru acest teatru: regizorul Alexandru Mâzgăreanu, care lucrează în fiecare an un spectacol cu trupa, și scenograful Mihai Păcurar, extrem de implicat în tot ceea ce înseamnă identitatea vizuală a teatrului din momentul în care am venit aici, cum este noul site, lansat cu puțin timp înaintea începerii festivalului.

"Mi-ar trebui o zi care să dureze 70 de ore"

Revin la prima întrebare privind decizia pe care ai luat-o anul trecut, devenind director al acestui teatru cu tradiție. Cât timp îți mai rămâne pentru munca ta de dramaturg și regizor? Am fost întotdeauna uimită de câtă energie, de câtă energie creatoare dispui, de câte proiecte impresionante realizezi - și aceasta nu doar în România, ci și în diferite colțuri ale Europei, multe în Germania sau în general în spațiul de limbă germană. Toate încununate de succes.

Mi-ar trebui într-adevăr o zi care să dureze 70 de ore. Sunt în acest moment în situația de a încerca să stabilesc priorități. Evident, am energie pentru că îmi place ceea ce fac, însă cred că în acest moment sunt în situația de a face alegeri radicale. Refuz foarte multe proiecte - ca artist, mă refer - ceea ce știu că mă va costa, dar în momentul în care am decis să fiu aici cei trei ani, m-am gândit la toate consecințele și mi le-am asumat. Nu mă plâng. Dacă, însă, printr-o minune ziua ar dura 70 de ore, aș fi un om foarte, foarte fericit și împlinit... 

Trebuie să alegi și să mergi cu alegerile pe care le-ai făcut, fără regrete. Sigur, întotdeauna poți să gândești că ai fi putut alege mai bine. La acel moment am ales lucrul acesta. Și nu îmi pare rău, pentru că după ce am terminat facultatea, am fost tot timpul un artist care a criticat sistemul teatral românesc, a criticat felul în care mergeau lucrurile și în acel moment de alegere m-am gândit că am criticat destul, hai să văd dacă se pot face totuși lucruri și altfel. Mi-am asumat inclusiv acest risc de a spune la un moment dat: nu e chiar așa ușor și ce credeam eu nu e chiar așa. Până acum, însă, observ că lucrurile se pot face. E foarte multă energie depusă, dar se poate mișca ceva. Am simțit căldura publicului din Piatra Neamț. Am avut luni în care prezența publicului s-a triplat practic față de anii anteriori - mai mult chiar decât estimasem. Până la urmă managementul se judecă și în funcție de cifre.

„Mi-aș dori să-i inspir pe cei din jurul meu”

Ce înseamnă teatrul pentru tine?

E o posibilitate de a intra în dialog. În toate locurile, în care am lucrat ca artist, m-a interesat cine e comunitatea căreia mă adresez, cine sunt ”publicurile”. Când am lucrat la München, m-am gândit la publicul care vine la ”Kammerspiele”. Când am lucrat în Italia, m-am dus la alte spectacole să văd cine sunt oamenii care vin să vadă teatru. M-am gândit și la cei care mi-aș dori să vină la spectacol. Același lucru s-a întâmplat și la Târgu Mureș, la Sibiu … De aceea, după spectacol, eu port discuții cu publicul.

Stăm de vorbă într-o regiune în care migrația reprezintă o problemă majoră - exodul românilor în general a atins cifre record - e o zonă în care în continuare copiii sunt lăsați în seama bunicilor pentru că părinții muncesc în străinătate - un subiect abordat de altfel în mai multe spectacole incluse în programul festivalului. Mai ales în acest context, ce rol are sau ar trebui să aibă teatrul pentru tânăra generație?

Mai ales aici, în Moldova, după 1990, avem o migrație consistentă. Am observat, însă, că în Piatra Neamț au început să se și întoarcă oamenii. Unii dintre ei pentru că vor să înfăptuiască ceva. Colegul meu, de exemplu, Andrei Dăscălescu, regizor de film, care de 12 ani realizează festivalul ”Filmul de Piatra”.

E datoria noastră, a artiștilor, și nu numai, să coagulăm această comunitate care există aici, la acest moment - formată din bunicii, care au rămas cu copii de crescut, din tinerii, care acum descoperă teatrul, mă refer la tinerii liceeni, formată din oameni foarte diferiți, care au nevoie de aceste momente de a fi împreună și de a construi ceva, mental. Noi nu putem, evident, face o lume mai bună, dar o putem înțelege mai bine, îi putem înțelege mecanismele. Cred că teatrul poate face asta. Nu poate salva lumea, dar poate provoca gândire. Ceea ce nu-i puțin lucru.

Ce ți-ai dori pentru perioada următoare de management?

Inspirație pentru mine și mi-aș dori totodată să-i inspir pe cei din jurul meu, în așa fel încât să facă lucruri cât mai interesante, mai provocatoare și mai consistente. Mi-aș dori să-i inspir pe cei din jurul meu și cred că acesta e cel mai greu lucru pe care trebuie să-l facă un manager.

Ce proiecte artistice noi ai, dincolo de continuarea activității, deloc ușoare, de manager?

Chiar în octombrie încep repetițiile la Centrul Dramatic Național din Madrid și mai am și invitații să montez în Polonia. La Madrid voi realiza un spectacol cu titlul ”Elogiul lenei” – aceasta după ce am avut un an în care am lucrat extrem de mult… E vorba de fapt de ”elogiul timpului”, al timpului pe care ți-l iei pentru a mai și gândi, nu doar pentru a munci. Premiera va avea loc la sfârșitul lunii noiembrie. Din păcate, după cum spuneam, a trebuit să renunț la multe invitații, dar nu-mi pare rău.