Ghetoul din Varșovia și deportarea evreilor polonezi

La 2 octombrie 1940, guvernatorul districtului Varșovia, Ludwig Fischer, a semnat ordonanța privind delimitarea unei ”zone rezidențiale evreiești” în capitala ocupată a Poloniei. Metropola cu cea mai mare comunitate evreiască din Europa de dinainte de război urma să aibă în scurt timp cel mai mare ghetou de pe continentul european.

În toamna anului 1939, când Wehrmacht-ul a invadat Polonia, acolo trăiau 3,5 milioane de evrei, adică zece la sută din populația țării. Ocupanții le-au confiscat proprietățile și i-au înghesuit în 400 de ghetouri.

La Varșovia, ”cartierul rezidențial evreiesc” a fost în cele din urmă separat de lumea exterioară la 16 noiembrie 1940 cu un zid înalt de 3,5 metri, cu sârmă ghimpată. Evreii găsiți în afara ghetoului fără permis de trecere riscau pedeapsa cu moartea.

Deși cei 280.000 de evrei din Varșovia reprezentau o treime din populația orașului, doar 2,4 la sută din suprafața totală a orașului era alocată ghetoului. După ce au fost mutați cu forța din alte părți ale Poloniei ocupate, până la 450.000 de oameni au fost nevoiți să stea adunați pe patru kilometri pătrați.

Condiții inumane 

”Viața în ghetou a fost caracterizată în primul rând de spațiul foarte îngust”, reamintește criticul literar Marcel Reich-Ranicki (1920-2013), care a supraviețuit perioadei petrecute în ghetoul de la Varșovia. ”Condițiile de igienă erau fatale. TBC, tifosul și alte boli erau la ordinea zilei. În fiecare dimineață cadavrele zăceau în fața ușilor și erau îngropate în gropi comune”. 

Pentru ocupanții germani, ”cartierul rezidențial evreiesc” era o atracție turistică. Organizația nazistă Kraft durch Freude (KdF) oferea chiar tururi cu autocarul prin zona ghetoului.

Excursioniști lipsiți de empatie 

”Diverse grupuri de excursii (soldați, civili) continuă să vină la cimitir, majoritatea dintre ei nu manifestă niciun fel de empatie față de evrei. Un hambar, unde zac zeci de cadavre în timpul zilei, prezintă un interes deosebit. Am fost acolo astăzi, este macabru”, nota Emanuel Ringelblum pe 20 iunie 1941. Cadavrele arătau ”ca niște schelete”.

Posteritatea îi datorează istoricului evreu Ringelblum relatări cuprinzătoare despre viața de zi cu zi din ghetoul din Varșovia, documente ce fac acum parte din patrimoniul mondial al UNESCO. Foamea a fost principala cauză de deces. Potrivit reglementărilor germane, locuitorii ghetoului beneficiau de 184 kilocalorii pe zi, în timp ce norma pentru polonezi era de 634 și de 2310 pentru germani. 

Deportări în masă

Naziștii gândiseră ghetourile doar ca locuri de trecere în drumul evreilor spre lagărele de exterminare. După deciderea ”Soluției finale” la ”Conferința de la Wannsee” din ianuarie 1942, naziștii au început să lichideze ghetourile și să-i trimită pe locuitori în camerele de gazare.

Începând din iulie 1942, 300.000 de evrei din Varșovia au fost deportați timp de șapte săptămâni în lagărul de exterminare Treblinka, la 80 de kilometri distanță, și uciși în acest loc. În ghetou rămân în mare parte 35.000 de tineri, care lucrau oficial pentru companii germane. Alți 25.000 de locuitori se ascund. Tot mai mulți dintre ei decid să reziste, preferând să moară în luptă decât în camerele de gazare.

Revolta

Când coloanele SS au intrat în ghetou pe 19 aprilie 1943 pentru a deporta ultimii rezidenți rămași, au fost complet surprinși: nimeni nu se aștepta ca evreii să opună rezistență. ”Rebelii evrei au tras asupra tancurilor și vehiculelor. În decurs de o jumătate de oră, unitățile noastre au fost învinse și demoralizate”, consemna liderul grupului SS, Jürgen Stroop.

Circa 750 de luptători, înarmați cu pistoale și grenade, au rezistat unui număr de aproximativ 2.000 de soldați puternic înarmați, forțe SS și de poliție. Înainte de a muri, liderul revoltei, Mordechaj Anielewicz (23 de ani), a reușit să noteze: ”Ceea ce am trăit nu poate fi descris în cuvinte: am forțat de două ori germanii să fugă din ghetou. În orice caz, visul vieții mele s-a împlinit: ghetoul se apără”.

În final, insurgenții nu au avut nicio șansă. La 16 mai 1943, când Marea Sinagogă a fost distrusă, Stroop a scris: ”Nu mai există nicio zonă rezidențială evreiască în Varșovia”.

Willy Brandt în genunchi

Răscoala ghetoului și uciderea a 90 la sută dintre evreii polonezi au intrat în atenția publicului mai ales în decembrie 1970, când cancelarul federal Willy Brandt a îngenuncheat în fața monumentului eroilor ghetoului din capitala poloneză. Acest gest neașteptat a fost interpretat ca o mărturie a umilinței și ca un simbol al politicii lui Brandt.

Cu toate acestea, mass-media poloneze - cu excepția unui mic ziar evreiesc – au ignorat subiectul. Gestul lui Brandt a amintit că cea mai mare parte a Holocaustului a avut loc în Polonia ocupată, aspect pe care politica istorică a țării comuniste a încercat să-l treacă sub tăcere. 

Dezbaterea poloneză

”Dezbaterea publică a fost despre crimele împotriva polonezilor, nu cele împotriva evreilor. Guvernul a întreprins astfel o ´polonizare´ a victimelor”, spune istoricul polonez Mariusz Jastrzab de la Muzeul de Istorie a Evreilor Polonezi POLIN din Varșovia. Abia se menționează că jumătate din cele 6 milioane de victime poloneze erau evrei, spune acesta. ”Guvernelor comuniste le lipsea legitimitatea și nu vorbeau decât despre martiriul polonez”.

Astăzi, guvernul polonez încearcă să prezinte relațiile polonezo-evreiești ca pe o ”poveste a toleranței” și să se concentreze doar asupra eroilor polonezi care i-au ajutat pe evreii confruntați cu perspectiva pedepsei cu moartea. Jastrzab avertizează asupra unui fenomen de ”îndulcire” unilaterală a istoriei.