Germania 2009: Politica externă şi de securitate

 Între cele două etape politice, diplomaţia a fost un instrument al campaniei electorale. Toamna l-a adus în fruntea Ministerului de Externe pe liderul liberalilor Guido Westerwelle, cu accente ferme în discursul său ministerial. În sala mare a Ministerului Federal de Externe, social-democratul Frank-Walter Steinmeier se despărţea, într-o zi de sfârşit de octombrie, de echipa alături de care a condus, patru ani, diplomaţia germană. Fusese capul de listă al partidului său în cursa parlamentară şi o concura pe Angela Merkel pentru funcţia de cancelar. O competiţie pe care, însă, a pierdut-o.

„Este şi acest transfer de autoritate o diplomă de onoare acordată societăţii noastre politice: şeful Opoziţiei devine ministru de Externe iar ministrul de Externe devine şef al Opoziţiei”, a ţinut Franz-Walter Steinmeier să puncteze.

Pentru noul ministru de Externe, liberalul Guido Westerwelle, un vis devenea realitate: îşi dorea să urmeze calea predecesorului său Hans-Dietrich Genscher. Prelua de la Steinmeier o diplomaţie bine aşezată şi un mini-testament: „Înainte de orice, la sfârşitul acestor patru ani ştiu mai bine cât de mari, chiar foarte mari sunt aşteptările celor din alte părţi ale lumii faţă de Germania şi la nivelul cărora trebuie, pe cât posibil, să ne ridicăm”.

În cei patru ani petrecuţi în fruntea ministerului, Steinmeier s-a aflat 406 zile în afara Germaniei: la summituri ale Uniunii Europene a luptat pentru tratatul de la Lisabona; sau în Orientul Mijlociu, unde nu i-au mai rămas prea multe de făcut dincolo de a lua act de blocajul negocierilor. La predarea festivă a mandatului, Steinmeier a povestit şi cum într-una dintre călătorii a trebuit să zboare cu uşa deschisă a unui vechi aparat de zbor din dotarea Executivului federal.

„Mi-aţi povestit multe despre motivaţiile deciziilor pe care le-aţi luat”, a răspuns Westerwelle, continuând: „Dar mi-aţi şi tăinuit unele lucruri, cum ar fi faptul că un ministru de Externe trebuie să zboare cu uşa deschisă îmi spuneţi de abia acum. Poate e chiar mai bine că nu am aflat mai devreme”.

Guido Westerwelle a recunoscut public că este homosexual. Vestea instalării lui în fruntea diplomaţiei federale a intrigat unele ţări. La Berlin, subiectul nu există. Subiectele se nasc din mesajele ministrului. Cum ar fi cel transmis unui reprezentant al comunităţii deportaţilor din Polonia, al cărui discurs a avut darul de a irita Varşovia, în 1991, când a contestat, în Bundestag, tratatul ce bătea în cuie graniţa germano-polonă. Refuzul lui Westerwelle de a-l coopta la discuţiile cu vecinul de la răsărit a deranjat inclusiv în interiorul coaliţiei guvernamentale. Lucrurile au fost puse la punct de chiar şeful diplomaţiei: „Ca ministru de Externe sunt responsabil de buna funcţionare a relaţiilor cu vecinii noştri. Există rezerve. Trebuie să înţelegem că interesele unei singure persoane nu au voie să genereze stări conflictuale între ţările noastre”.

Mai dificil a fost începutul de mandat al ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg. La cei 38 de ani ai săi, acesta venea în fruntea Bundeswehr-ului după un scurt mandat de ministru al Economiei. Scurt şi, totuşi, suficient de lung pentru a impresiona. Şi primele zile de mandat la Apărare au evoluat în aceeaşi notă. Spre deosebire de predecesorul său Franz Josef Jung, zu Guttenberg a ştiut cum să le vorbească militarilor dislocaţi în misiunea din Afghanistan.

„Pericolul, rănile şi chiar moartea sunt omniprezente. Nu avem voie să camuflăm totul în formule birocratice".

Talentul retoric şi politic nu l-au ferit, însă, de greşeli. La puţin timp după instalare a fost nevoit să supervizeze rezultatele unei anchete legate de un incident cu victime civile în care militarii germani au fost implicaţi, în Kundus.

„Nu am nici o îndoială asupra concluziilor ofiţerilor, şi anume că riposta, pe fundalul pericolului existent, a fost militar vorbind bine proporţionată”.

Înaintea lui zu Guttenberg, Jung asigurase opinia publică şi politicienii că în acel incident şi-au pierdut viaţa doar luptători talibani iar ulterior a repetat cu insistenţă că nu poate oferi mai multe amănunte, întrucât ancheta este în derulare. Atât incidentul cât şi tergiversările politice au adus apă la moara Opoziţiei. Când s-a aflat că Ministerul ştia din timp de victimele civile, au căzut capete. Într-un final a demisionat şi Franz Josef Jung, ajuns, între timp, să conducă resortul guvernamental responsabil de politicile pieţei de muncă. Însuşi zu Guttenberg a admis că, totuşi, riposta militară a fost disproporţionată. Urmează ca o comisie parlamentară să se pronunţe asupra modului în care informaţiile au circulat în jurul cancelarului federal.

Un început de mandat complicat suplimentar şi de nevoia găsiri unui răspuns la cererea preşedintelui american Barack Obama de întărire a dispozitivului aflat în teatrul afgan de război. În noiembrie, cancelarul Angela Merkel era primită cu aplauze în Congresul american:

„Putem vorbi despre succes doar dacă vom continua fiecare pas din postura de aliaţi, ca până acum. Germania îşi asumă această responsabilitate”.

Şi, cu toate acestea, despre o reconsiderare a angajamentului încă nu se poate discuta.

„Avem nevoie, mai întâi, de o dezbatere care", a explicat Guido Westerwelle, „ar fi greşită dacă ar avea ca subiect numărul de militari dislocaţi. Trebuie să discutăm despre obiective, concepte şi o strategie comună”.

Abia după conferinţa de la Londra, dedicată Afghanistanului şi programată pentru sfâşitul lunii ianuarie, se va putea decide dacă se suplimentează efectivele germane din Afghanistan. Deocamdată, numărul militarilor aflaţi acolo este de 4500, iar Bundestagul a decis, la începutul lui decembrie, să le prelungească actualul mandat cu un an.

Autor: Nina Werkhäuser/ Cristian Ştefănescu
Redactor: Medana Weident