Germania şi consecinţele unei decizii neinspirate

Cum ministrul de externe al Germaniei, liberalul Guido Westerwelle, deţine şi funcţia de vicecancelar, eroarea sa diplomatică subminează şi autoritatea cancelarei Angela Merkel, dincolo de faptul că ea a dus la o criză politică internă.

Marcel Fürstenau şi Rodica Binder cred că şefa guvernului german ar fi bine sfătuită să renunţe la serviciile actualului ministru de externe:

La reuniunea cu uşile închise a fracţiunii liberale din Parlamentul German, şeful partidului, Philipp Rössler, a luat apărarea colegului său de partid Guido Westerwelle, declarînd că acesta rămîne pe mai departe în funcţia de ministru de externe.

Înaltele aprecieri formulate de Westerwelle ar exprima chiar linia politicii externe promovată de liber-democraţi - a mai menţionat Rössler şi, prin urmare, întreaga dezbatere în jurul felului în care şi-a exercitat mandatul în chestiunea libiană trece de-acum drept încheiată. Proasta impresie însă, dăinuie.

Nu este tocmai uşor a trece cu vederea faptul că, în primăvară, abţinîndu-se în Consiliul de Securitate al ONU să voteze în favoarea intervenţiei militare în Libia, Germania s-a situat de partea Chinei şi a Rusiei. Procedînd astfel, Westerwelle a dat celor doi membri permanenţi în Consiliul de Securitate un real sentiment de abia ascunsă satisfacţie şi, implicit, şi-a manifestat îndoielile cu privire la capacitatea NATO de a duce cu succes la îndeplinire delicata misiune.

Apoi, atitudinea Germaniei a retrezit o amintire neplăcută, lăsată de falia ce a traversat Alianţa Nord Atlantică în 2003, la începutul războiului din Irak. Măcar atunci, francezii şi germanii au fost de aceeaşi părere, nutrind aceleaşi reticenţe faţă de raţiunile pentru care administraţia Bush s-a decis să intervină militar în Irak. Inexistenţa unui arsenal de arme de distrugere în masă a confirmat justeţea poziţiei franco-germane.

Cu totul alta este situaţia acum. Însufleţiţi de revoluţiile din Tunisia şi Egipt, libienii s-au decis, fără a dispune de mijloacele militare necesare, să înlăture regimul de teroare instituit de Gaddafi. Rezoluţia ONU şi-a propus, înainte de toate, să ferească populaţia libiană de un masacru.

Riscurile misiunii, între care şi acela de a interveni cu trupe de uscat în ciocnirile dintre acoliţii lui Gaddafi şi rebelii adversari ai tiranului de la Tripoli, erau cît se poate de plauzibile şi la ele s-a referit pe bună dreptate ministrul german de externe.

Dar dacă temerile lui Westerwelle au fost într-atît de mari, de ce nu a votat împotriva misiunii? Cît de incomodaţi s-au simţit atît el cît şi Angela Merkel imediat după votul de abţinere a evidenţiat cu asupra de măsură insistenta susţinere verbală a rezoluţiei ONU. Mai mare nici că putea fi discrepanţa dintre vorbe şi fapte.

Dacă rebelii libieni şi-ar fi ratat obiectivele, în pofida sprijinului primit din partea NATO, dacă războiul s-ar fi prelungit cu un greu tribut de vieţi omeneşti şi uriaşe pagube materiale, alta ar fi fost postura în care Westerwelle ar fi apărut în faţa opiniei publice, şi anume cea a unui politician clarvăzător.

Din fericire pentru poporul libian, realităţile nu au confirmat temerile lui Westerwelle. Plină de autosuficienţă este interpetarea dată de şeful diplomaţiei germane victoriei împotriva regimului Gaddafi, obţinută cu ajutorul NATO: succesul s-ar fi datorat politicii germane de sancţiuni. Faptul că liderii altor partide dar şi colegii săi liberali au fost nevoiţi să insiste ca Westerwelle să elogieze şi prestaţia NATO, evidenţiază carenţe de obiectivitate şi lipsă de modestie.

Motive suficiente pentru ca Angela Merkel să se dispenseze de serviciile lui Guido Westerwelle. Cu cît mai tîrziu va lua însă această decizie cu atît mai mult îşi va submina propria autoritate, periclitînd şi coeziunea coaliţiei guvernamentale, prejudiciind şi bunul renume al Germaniei.

Autor: Marcel Fürstenau/ Rodica Binder/ dpa
Redactor: Ovidiu Suciu