Gaz azer pentru România: cu ce garanții și cine plătește?

Ideea de acum 12 ani era aducerea gazului azer prin conducta care există între capitala azeră Baku și portul georgian de la Marea Neagră, Batumi. Acolo, gazul urma să se lichefieze, într-o uzină pe care să o construiească împreună România cu Azerbaidjanul și cu Georgia. După lichefiere, gazul se încarcă în vapoare, care traversează marea de la Batumi la Constanța, unde era prevăzută o stație de regazificare. Apoi, gazul și-ar fi urmat drumul pe conductele deja existente, ar fi intrat în circuitul economic autohton și ar putea fi și exportat, dacă cele două întreprinderi de lichefiere și de regazificare ar fi fost concepute la capacități suficient de mari.

S-au semnat între 2010 și 2012 mai multe documente între cele trei state participante care au aderat la această idee, Azerbaidjan, care deține vaste resurse de gaz în Marea Caspică, Georgia, pe teritoriul căreia se transportă gazul azer și România, punctul terminus. În discuții a intrat și Ungaria, interesată la rândul ei să-și diversifice resursele, în ciuda admirației față de Rusia. 

Premierul Nicolae Ciucă vorbește, însă, despre un „proiect nou” pentru România și Azerbaidjan, așa că Romgaz și Socar au semnat (din nou) un memorandum prin care cele două întreprinderi energetice să demareze o investiție comună. Șeful guvernului român a spus că studiul de fezabilitate va fi făcut de o companie internațională și că se așteaptă ca „într-un timp foarte scurt” să înceapă construcția celor două uzine: de lichefiere și de regazificare.

În 2012, ministrul azer al Energiei, Natig Aliyev, explica la București că „realizarea proiectului ar putea demara într-un an, doi de la finalizarea studiului de fezabilitate”. Potrivit calculelor făcute de azeri în urmă cu zece ani, „dacă proiectul va avea o capacitate de 3 miliarde mc de gaze, ar putea costa 2,2 miliarde euro. La o capacitate cuprinsă între 4 şi 8 miliarde mc, ar putea costa 4 – 4,5 miliarde euro". Într-o primă fază, potrivit declarațiilor oficialilor azeri ar puteau fi livrate între trei şi opt miliarde metri cubi, urmând ca pe parcrus cantitatea de gaz să crească la circa 20 de miliarde de metri cubi.

În 2012, proiectul de numea AGRI: Azerbaidjan-Georgia-România-Interconnector. Bucureștiul a încercat să obțină bani europeni pentru punerea în aplicare a ideii. Un dezavantaj major, potrivit Comisiei Europene, era absența unor garanții serioase privind sursa de aprovizionare cu gaze naturale a proiectului. Ultima dată, România a încercat în 2017 să convingă Bruxelles-ul de importanța acestui proiect, prezentând inclusiv un studiu de fezabilitate.

Nu e foarte clar dacă azerii nu au dat garanții clare cu privire la cantitatea de gaz pe care sunt dispuși să o transporte pe această rută, dacă argumentația făcută de experții români nu a fost suficientă sau dacă specialiștii europeni nu au înțeles importanța alternării surselor energetice. În același timp, există o competiție în creștere pentru resursele azere, la care au acces, de altfel, și rușii. Turcia, care are o relație specială cu Azerbaidjanul, „o națiune, două state”, după cum spune președintele turc Recep Tayyip Erdogan, a avut mereu prioritate la Baku, iar proiectele energetice care avantajau Ankara au fost întotdeauna preferate de oficialii azeri, în detrimental celorlalte. 

Investiția în cele două terminale de la Marea Neagră, unul pe malul georgian, celălalt pe litoralul românesc, este destul de ridicată și nu se justifică dacă nu se asigură cantități suficiente de gaz, cu toate că, oficialii români nu s-au plâns nicicând de un astfel de inconvenient. 

Pentru București, banii par să fi fost problema, fiindcă în ultimii 30 de ani, România nu a fost dispusă niciodată să-și finanțeze proiectele energetice care o făceau independentă de Rusia. În fond, costul estimat al celor două reactoare de la Cernavodă și a căror finalizare a fost mereu amânată este în jur de 4 miliarde euro, iar durata de viaţa este între 30 şi 40 de ani. Cele două ar furniza 20% din necesarul de energie de care are nevoie România pe o perioadă lungă și ar costa cât proiectul cu Azerbaidjanul.

Apoi, spre deosebire de Centrala  Nucleară de la Cernavodă, pe care statul român o poate controla, pentru că se află în proprietatea sa, resursele din Marea Caspică pot deveni dificil de livrat din diferite motive, dacă situația politică din Azerbaidjan sau din Georgia se modifică,  dacă războiul început de ruși contaminează rutele de transport din Marea Neagră sau dacă regiunea caspică devine instabilă pe fondul neînțelegerilor istorice care există acolo.

Poate că a sosit momentul ca România să-și facă o strategie energetică onestă bazată pe ceea ce poate face, favorizând interesul național.