Frica şi democraţia în România şi în Europa
3 iunie 2019
O fi păzind frica bostănăria, dar în politică nu e neapărat un sfetnic bun, decât dacă îndeamnă la apărarea de extremism şi dictatură, spaimă care la români a generat triumful opoziţiei pro-europene, PNL/USR-PLUS. Dar cine e un sfetnic bun? Succesul? S-avem pardon. Succesul adesea ameţeşte şi semeţeşte. În plus, e mama bună a unei frici rele, iscând ori consolidând extremism.
Care nu e, adesea, decât expresia spaimei de a se pierde, prin schimbări incontrolabile, bunuri şi câştiguri pentru care s-a luptat îndelung. În fond, prea des victoriile li se urcă politicienilor la cap. Prea frecvent politicianul care a triumfat îşi pare sieşi suficient şi infailibil. Prea de multe ori biruinţele rapide, uşoare şi neaşteptate le răpesc politicienilor facultatea de a judeca, de a distinge între prieteni şi duşmani, între critici binevoitori şi obiecţii utile, pe de o parte, şi între vrăjmaşi care stau să le ia gâtul la primul pas greşit şi la prima eroare morală sau politică serioasă, pe de alta.
Dar frica de a pierde ce-au câştigat nu e proprie doar politicienilor învingători în alegeri sau luptă. Ci şi electoratelor. Alegerile europene au bulversat scena politică europeană, românească şi germană. Efectele scrutinului sunt încă incalculabile, pe termen lung. Sigur e că, în vest, au provocat o întărire a extremelor dreaptă şi stângă. Iar această consolidare e consecinţa marilor frici europene: frica de migraţie şi spaima de o schimbare climatică, a cărei evitare e tratată de mişcarea ecologistă ca şi cum, dimpreună cu drepturile refugiaţilor, ar fi un surogat de religie. Au ceva comun aceste frici?
Desigur. Comună nu e doar sursa lor, o criză morală, religioasă şi axiologică, producătoare de nihilism, ură de sine şi fanatism, care a erupt pe fondul angoasei subiacente prosperităţii fără egal generate de societăţile deschise, liberale, dotate cu economii de piaţă. Ci şi rezultanta lor politică.
Cazul german ilustrează pregnant şi convingător toate acestea. Deşi mai prosperă decât oricând, Germania e prada unei galopante degradări a democraţiei. Ca să-şi asigure puterea, obţinută în siajul reformelor de piaţă austere, introduse în Germania de liderul social-democrat Gerhard Schröder, reforme al căror succes economic a slăbit, aparent patradoxal, mişcarea social-democrată, şefa CDU, Merkel, a început să facă sumedenie de compromisuri. Şi-a uitat şi neglijat rapid principiile şi baza electorală, burgheză şi creştină, trecând în tabăra progresistă şi corect politică a spectrului politic. În această zonă a preluat fără jenă tot mai multe poziţii social-democrate, vânând cu necurmat succes alegătorii de centru-stânga. În rastimp, partidul social-democrat, părăsit iniţial de facţiunea sa marxistă, intra într-o criză împărtăşită, în Europa apuseană, de toate mişcările şi formaţiunile socialiste, între altele din cauza dispariţiei bazei industriale, muncitoreşti, a Bătrânului Continent.
Aşa s-a iscat mare parte din degringolada istoricului partid german social-democrat, un SPD care, din grupare de mase care a dat cancelari celebri, ca Willy Brandt şi Helmut Schmidt, şi-a pierdut mai nou nu doar liderul şi măreţia, ci şi busola şi echilibrul dat de poziţionarea în centrul spectrului politic.
Că a ajuns mai nou un grupuscul luptând cu insignifianţa politică se datorează faptului că, în urma succesivelor sale înfrângeri, voturile SPD şi partidul însuşi s-au văzut preluate în mare măsură de extrema stângă, marxistă şi ecologistă. Pentru acest segment centrul politic s-a deplasat decisiv spre stânga, după ce, în disperată căutare a aerului rarefiat de progresismul erei Merkel şi de alianţa tot mai fragilă cu ea, liderii social-democraţi s-au desprins de realităţi, cantonându-se, în răspăr cu voinţa electoratului, în progresism radical şi administrarea, democratic tot mai puţin legitimă, a puterii.
Frica de alegător, efect firesc al lungului şir de eşecuri electorale care, dată fiind ivirea în spaţiul politic rămas vacant a disidenţelor de dreapta, a însoţit nu doar SPD, ci şi CDU în deplasarea spre stânga şi progresism exacerbat a unor partide odinioară de centru, a potenţat neîncrederea cetăţenilor.
În ecou, a sporit şi mefienţa politicienilor faţă de alegeri şi rezultatul lor. La rândul lor, aceste neîncrederi de sus şi de jos au amplificat criza democraţiei, provocând, după criza financiară şi cea a migraţiei, o panică generalizată, numai bună să-i determine pe mulţi să-şi dorească soluţii radicale şi să opteze, deci, pentru extremism şi promisiunile lui simpliste, percepute ca fiind "dintr-o bucată".
În vest, solidele tradiţii democratice au frânat procesul degradării sistemului, ajuns vizibil la ananghie iniţial prin votul pentru Brexit, favorizat de rătăcirea morală care a generat scăparea de sub control a migraţiei. În schimb, în România, criza a izbucnit acut în 2012 şi a iscat reacţii puternice, vădite în emoţiile alegerilor din 2014 şi 2019. Votul pro-european şi pro-democratic al românilor se explică prin faptul că, din 2012 încoace, la putere, cu excepţia unui interval scurt, s-au aflat conduceri antidemocratice cochetând cu tiranii, precum cea rusă şi cea turcă.
În consecinţă, neîncrederea faţă de clasa politică s-a hrănit, la români, nu atât din frica de frustrări pe fondul unor evoluţii complexe şi greu de înţeles, ori stăpânit, precum globalizarea şi digitalizarea, cât din mefienţa firească generată de cleptocraţia pesedistă, în tentativa ei de a refeudaliza România şi de a o reorienta spre răsărit. Mai are, în aceste condiţii, democraţia vreo şansă mai cu seamă în vest?
Scrutinul european, care nu s-a soldat cu triumful irevocabil al dictaturii şi eurofobiei, probează că da. Capcana rezidă însă în teama partidelor de centru de a se mai confrunta cu un electorat pus pe proteste. De aici, tendinţa lor de a evita, ipocrit, revenirea la suveran şi asumarea de alegeri anticipate. Aceeaşi tendinţă se manifestă, din alte motive, şi în România, unde varii formatori de opinie respectaţi recomandă PNL şi USR să evite preluarea puterii, pentru ca să nu deconteze nefăcutele PSD. Această poziţie, tactic aparent abilă, pare perdantă. Nu doar pentru că e iresponsabil să laşi ţara pe mâna incompetenţei marca Dăncilă. Ci şi pentru că electoratul va pedepsi usturător oportunismul.
Tocmai ipocrizia s-a văzut masiv amendată politic, în Europa, în ultimii ani. Nimic nu detestă alegătorii mai mult decât duplicitatea arogantă şi jumătăţile de măsură. Şi de nimic nu le e mai dor oamenilor, decât să li se ostoiască frica, prin oameni politici puternici, realişti, competenţi, autentici, principiali, temerari şi neduplicitari. Depinde esenţialmente de oamenii politici democraţi să manifeste curaj şi să nu lase "tătuci" siniştri, în genul unor Hitler sau Stalin, să profite de acest dor.