Franța, Germania și istoria care-i pedepsește pe întârziați

De cât ajutor american va mai avea, oare, nevoie apărarea Europei, în viitorul previzibil? Iată întrebarea cheie, doldora de potențial conflictual, la care președintele Franței, Emmanuel Macron, și actuala șefă a CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, care deține portofoliul federal al Apărării, insistă să răspundă divergent. 

Liderul Hexagonului a respins în repetate rânduri concepția doamnei Kramp-Karrenbauer, împărtășită în genere de establishmentul german, potrivit căreia ”politica de securitate a Uniunii Europene” nu se poate lipsi ”de Alianța Nord-Atlantică și de Statele Unite”. În ecou, într-un interviu acordat ziarului "Le Grand Continent", Macron a stăruit, imperturbabil, asupra ”autonomiei strategice a Europei”, reliefând că nu împărtășește scepticismul ministrului german al Apărării, despre care crede că n-ar fi susținut de cancelară.

Substanța conflictului și argumentele germane

Într-o recentă alocuțiune rostită la Universitatea Helmut Schmidt, versiunea hamburgheză a Academiei militare, șefa ministerului german al Apărării a admis, ca singură concesie făcută liderului de la Elysee, că Europa trebui să devină ”un partener transatlantic puternic și nu protejatul Americii”. Dar în pofida pioasei năzuințe germane spre paritate transatlantică, pare că mai e cale foarte lungă până la a vorbi strategic de la egal la egal cu Washingtonul. 

Perfect conștientă de acest clivaj, dregătoarea germană i-a replicat, deci, în termeni neobișnuit de fermi pentru dialogul franco-german, lui Macron, reiterându-și poziția, conform căreia o apărare europeană independentă de a Statelor Unite este ”iluzorie”.

Argumentele ei par nu doar de bun simț, ci și imbatabile. În fond, capacitățile Alianței Nord-Atlantice la care liderul francez pare dispus să renunțe de parcă ar fi jucării stricate, deși protejează libertatea și prosperitatea Bătrânului Continent, sunt furnizate în proporție de 75 % de americani. A compensa pierderile implicate de un eventual abandon al pilonului defensiv american ar implica niște costuri enorme. Aceste costuri ar depăși enorm mult invocatele două procente din PIB, reprezentând o sumă pe care Republica Federală e încă departe, în pofida promisiunilor făcute Americii, de a o investi în bugetul militar berlinez. 

Inutil de subliniat că niciun partid german n-ar fi dispus să accepte ca Republica Federală să depună asemenea eforturi financiare. Concomitent, Kramp-Karrenbauer a ținut să mai avanseze un argument solid pentru o altă abordare decât a Franței, când a reliefat că un bun raport transatlantic nu contravine întăririi componentei europene a apărării continentale. Europenii ”vor trebui să-și asume pe viitor mai multe eforturi defensive depuse până acum de americani”, a mai apreciat ea, în mod incontestabil just, fără să realizeze, poate, că vinde pielea ursului din pădure și ar putea să greșească serios. Căci tot ea a estimat, textual, fără suficientă acoperire, că ”rezultatul victoriei democraților lui Joe Biden în alegerile americane deschide Europei noi șanse, reprezentând și o nouă provocare defensivă și securitară”.    

Or, democrații de peste ocean n-au repurtat defel vreo mare victorie, chiar dacă i se vor omologa lui Biden destui electori spre a parveni la Casa Albă. Scindați și învrăjbiți de radicalismul extremei stângi din partid, democrații și-au văzut topită la 14 mandate majoritatea odinioară confortabilă din Camera Reprezentanților. Și nu e sigură că alegerile din ianuarie, din Georgia, le va aduce o majoritate extrem de subțire în Senat, fără de care spațiul de manevră al unui președinte democrat s-ar reduce subit la al unei ”lame duck”, Biden devenind ceea ce biblicul Daniel descria ca un ”uriaș cu picioare de lut”.      

O altă Alianță Nord-Atlantică, o altă Americă? 

Apoi, despre ce fel de NATO e oare vorba în litigiul strategic franco-german? Despre Alianța Nord-Atlantică din care face parte o Turcie islamistă, aliată cu Rusia lui Putin și cu Frăția Musulmană, care întreține o ostilitate deschisă față de greci și francezi și își amenință, nu mai puțin deschis, partenerii din NATO? Și, mai ales, despre ce fel de Americă?

Dramaticele alegeri prezidențiale americane, campania electorală care le-a precedat și consecințele lor au demonstrat că Statele Unite nu mai sunt câtuși de puțin ce-au fost. Întrebarea privind natura establishmentului de peste ocean este extrem de importantă, de vreme ce pilonii parteneriatului transatlantic sunt de ordin cultural și axiologic, iar valorile occidentale sunt sub atac nu doar din afară, ci mai ales din interiorul Vestului. În speță, din interiorul elitelor politice și culturale apusene, angrenate în SUA într-o revoluție cultură. 

Vectorul ei le-a devenit clar francezilor după recenta serie de atacuri islamiste, când liderul de la Elysee a intrat într-un conflict de o virulență fără precedent cu presa mainstream de peste ocean, care se obișnuise în ultimii ani să se încontreze exclusiv cu republicanii conservatori și să-i demonizeze doar pe Donald Trump și pe aliații lui central și est-europeni. Această presă a abandonat jurnalismul independent, transformându-se în mass-media de partid.   

Or, ”după atentatele teroriste, Franța acuză media de limbă engleză de legitimare a violenței”, se plângea recent lupul alfa al stângii occidentale, New York Times, ziar care se crede, nu fără oarecare temei, figura de proră a presei americane și, ca atare, o gazetă îndreptățită să vorbească în numele întregii bresle. 

Devenit un cotidian radical progresist, care evită cu grijă, spre a nu leza cumva vreo dogmă a corectitudinii politice, să menționeze natura islamistă a unor atentate teroriste și nu se dă în lături să cenzureze opinii neortodoxe în raport cu propria ideologie ”woke”, New York Times a reacționat cu vădită iritare la acuzele președintelui Franței. Macron deplânsese anterior ”obsesia cu rasismul” a acestei prese anglo-saxone, ”vederile ei despre terorism”, reținerea ei ”în a manifesta solidaritate”, ”învinuirea de rasism și islamofobie adresată Franței”, îndepărtarea ei de valorile ”iluminismului și ale revoluției franceze constituind moștenirea Americii”. 

Parisul nu e la primul său conflict cu NATO și cu SUA. Dar de această dată, dreptatea e de parte președintelui Franței, care deploră pe drept ”pierderea principiilor fondatoare” nu doar ale SUA, ci ale tuturor societăților deschise și democratice occidentale.   

Vestul și bătălia cu islamul politic

Dată fiind adversitatea sa și a altor europeni față de islamul politic exportat de turci și de Frăția Musulmană, nu e deloc uimitor modul în care Macron interpretează avertismentele germane în contra ”amăgirii că europenii pot prelua decisivul rol al americanilor ca garant al securității”: ca rezultat al unei ”interpretări greșite a istoriei”. Rămâne doar de văzut, în context, dacă Macron a înțeles și rolul jucat de Iran în exportul islamului politic.  

Nu mai puțin conștiente de pericolul unei reșute americane în himerele și erorile monumentale ale fostei administrații Obama-Biden în special față de Iran, dar și față de  aliații islamiștilor de la Teheran, sunt statele arabe. Egiptul și Arabia Saudită s-au adresat direct unei virtuale administrații Biden, ”avertizând-o clar”, cum scrie la Ierusalim jurnalistul palestinian Khaled Abu Toameh, ”împotriva unei susțineri a Frăției Musulmane, născătoare de dezastruos terorism”. Or, administrația Obama răsfățase abundent, o vreme, regimul fostului președinte egiptean Morsi, un membru de vază al Frăției Musulmane.

”Europa și America au nevoie de un nou deal transatlantic”, scriau deunăzi șefii diplomației germană și franceză, Maas și Le Drian, într-un editorial conjurând relansarea raporturilor cu lumea nouă, apărut concomitent în Le Monde, Die Zeit și Washington Post. Căci ar fi ”mult de reparat”. Nu se îndoiește mai nimeni că așa stau lucrurile. 

Întrebarea e dacă europenilor chiar le-ar conveni modul în care ar putea stânga americană să ”remedieze” ce-ar fi de remediat, știut fiind că Bătrânul Continent e net mai aproape geografic și emoțional de focarele de conflict ale Orientului Mijlociu, decât Lumea Nouă. Iar vest-europenilor le-a cam ajuns cuțitul la os. Vor avea Franța, Austria și restul Europei timpul și răbdarea să aștepte dezmeticirea elitelor apusene din somnul profund al rațiunii americane? Sau se vor teme, ca ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, și unii din protejații Moscovei, să nu cumva să ajungă prea târziu la întâlnirea lor decisivă, cu viața și cu istoria?