„Flori de mină”: cum să evadezi dintr-o realitate depresivă

A ales o piesă de Székely Csaba, dramaturg din Târgu Mureș, născut în 1981. O tragicomedie cu umor negru și limbaj licențios, motiv pentru care accesul copiilor sub 18 ani e interzis în sală.

Costume: Cristina Plăcintă. Scenografie: Adrian Suruceanu. În distribuție: Iván (Victor Triboi). Ilonka (cu două interprete, în funcție de reprezentație – Rodica Mereuță și Maria Anton), Mihály (Ion Jitari), Irma (Dorina Tătaru), Illéș (tot cu doi actori pe rol – Radu Canțâr și Ion Liulica).

Am văzut prima dată „Flori de mină” în 2021, în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale de la Chișinău, când alergam de la un spectacol la altul, să prind cât mai mult, pentru a-mi scrie jurnalul festivalului în revista Contrafort. Spectacolul s-a reluat acum, în 2024, după trei ani de încercări de tot felul. Înarmat cu impresiile dintâi, am mers să-l văd a doua oară, să fixez detalii, să urmăresc mai atent jocul actoricesc.

Casa patimilor dezlănțuite

Suntem într-un sat secuiesc din Harghita, în creierii munților, unde a fost închisă o mină care le aducea cândva un venit mulțumitor locuitorilor din zonă, le asigura existența. Închiderea minei îi aruncă în sărăcie, depresie și alcoolism. Izbucnesc conflicte de familie, crește alarmant rata sinuciderilor.

Acțiunea piesei se derulează în casa unui fost miner, pe nume Iván. Despre ce se află dincolo de pereți știu doar personajele. Noi, spectatorii, nu putem părăsi încăperea, suntem captivi în povestea asta. Întunericul nopții e impenetrabil, se aud urlete de lupi, sinistre, îți dai seama de frigul de afară după cum se învârtejesc aburii la ușă când intră sau iese cineva din casă.

Iván e bun „prieten” cu palinca, e beat mereu. Are grijă de tatăl său bătrân și bolnav, țintuit la pat (un personaj invizibil care le provoacă protagoniștilor când o grijă excesivă, când lehamite și exasperare). Pe Iván îl ajută sora vitregă, Ilonka (Rodica Mereuță/Maria Anton) – o fată cu principii, nemăritată, la care râvnesc toți bărbații din sat. Îi vizitează cu regularitate doctorul Mihály (Ion Jitari). Bea și el de stinge și se ceartă cu Iván, reproșându-i vechi jigniri. Sunt demni unul de altul – două eșecuri umane.

Cel care le mai sparge monotonia bahică este Illéș (Radu Canțâr/Ion Liulica). Un mucalit, purtătorul de vești al satului, îl enervează pe Iván cu neștirbita-i bună dispoziție. Illéș îi va arăta lui Iván scrisoarea unui avocat care l-a ajutat pe bătrân să-și scrie testamentul. Îngrijit de cei doi copii ai săi, tatăl a decis să-și lase averea nu lor, ci bisericii din sat (ca ispașă a păcatelor). În culmea furiei, Iván se repede în odaia moșneagului să-l omoare.

Spectacolul abundă în tot felul de busculade: harț, strigăte, amenințări, mobilă răsturnată – în toiul uneia dintre bruftuluieli Ilonka se pomenește chiar stropită cu o găleată de apă. Replicile sunt savuroase, actorii joacă dezlănțuit, probabil mai și improvizează, dacă nu cumva și improvizația lor e rodul unei regii bine strunite.

Iubire de Harghita

Două intrigi amoroase se împletesc în piesă. Doctorul Mihály o place pe Ilonka, o atracție primejdioasă, dezaprobată de fratele ei. Și Iván e obiectul unei pasiuni răvășitoare: Irma, soția veselului Illéș, îi tot aduce borcane de compot, lui și bătrânului, numai ca să aibă pretexte să-l vadă pe Iván. Cele două, Irma și Ilonka, nu se suportă, dar și Iván s-a săturat până-n gât de compot. Respinge avansurile Irmei din considerente morale (e femeie măritată), dar o iubește în secret. În cele din urmă, idila lor e spartă de vestea că Illéș s-a spânzurat... în „buna” tradiție a locului: era bolnav de cancer și nu mai voia să se pună stavilă iubirii dintre Irma și Iván, relație de care era de mult conștient.

Între aparențe, realitate și metafizic

Bonomia lui Illéș era așadar felul său de a se apăra de un adevăr cumplit. Ar vrea să fugă din sat și doctorul Mihály, să ajungă într-un loc, cum spune el, în care să fie iubit și apreciat, în comuna asta blestemată are parte numai de cafteli și de ingratitudinea sătenilor. Spune că s-ar muta la oraș, dar se gândește de fapt să urmeze calea lui Illéș, să-și pună ștreangul de gât – ar fi suprema răzbunare, o răscumpărare a ratării.

„Aici totu-i frumos. Ca un vis. În asta trăim noi. Da. În asta” – declară secuii lui Székely Csaba în fața camerelor de filmat ale unei televiziuni din Ungaria, care descinde sporadic în comuna lor. Înțoliți în costum popular, sătenii spun exact ce vor să audă reporterii: că păstrează tradițiile, că trăiesc în simbioză cu natura. De ce e atât de mare rata sinuciderilor în localitatea lor?... Nu știu, probabil sunt cazuri izolate. Ei se simt bine, sunt fericiți în comuna lor (reiau aceeași „placă” uzată). Trăiesc așa cum au viețuit strămoșii lor, în armonie cu pădurea, cu munții maiestuoși, păstrează tradițiile, cântecele, straiul popular...

Contrastul dintre imaginea edulcorată, de ilustrată turistică, a secuilor ardeleni și coșmarul unor tragedii cotidiene, decăzute în trivial și obscenitate. Doar spiritul lui Illéș veghează rătăcirile unor oameni care beau ca să uite, a căror singura scăpare e de ordin metafizic.

Ca în satele basarabene

N-ai zice că Székely Csaba ar transmite un mesaj prea optimist. Asemănarea cu drama satelor basarabene, depopulate, căzute într-o rână, eșuate în alcool și violențe de familie, e prea mare pentru ca un asemenea subiect să-i fi scăpat lui Slava Sambriș. Și totuși nu ieși deprimat de la spectacol. Dimpotrivă. Regizorul a știut să imprime un ritm alert acțiunii scenice, umorul coroziv, „hazul de necaz” al personajelor e contagios, permanenta schimbare de situație, într-un cadru imobil, e o provocare pentru orice creator de teatru, care trebuie să încarneze un text de piesă în niște oameni vii, iar aceștia, la rândul lor, să fie convingători în pielea unor identități de împrumut.

Frumos folclorul secuiesc. Vibrezi, te prinzi și tu în horă, și chiar dacă nu le înțelegi cuvintele, melancolia pe care o transmit aceste melodii străvechi este perfect traductibilă.