1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Eurovision din perspectivă psiho-politică

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti21 mai 2013

Spectacolul relativ eşuat al lui Cezar Ouatu, caricaturizarea lui Cristian Mungiu şi barierele Schengen par să fie secvenţe aparent disparate dintr-o nouă dramă imagologică.

https://p.dw.com/p/18bMS
Imagine: EBU/Thomas Hanses

Participarea României la Eurovision a fost supusă unor critici de diferite feluri, dar a lipsit o observaţie esenţială: spectacolul prezentat de echipa românească a recurs integral la recuzita negativităţii. Unii ar spune că a fost o negativitate kitsch, dar este mai puţin important. Cu cât imaginea este mai familiară şi mai usor de citit în cheia ei negativă cu atât mai bine pentru ce vrem să spunem. Cezar Ouatu a jucat rolul contelui Dracula, al lui Nosferatu, al tuturor personajelor demonice create după tiparul binecunsocut. A fost ciudat însă că rolul a fost asumat naiv, fără nicio distanţă ironică, fără niciun „comentariu” relativizant. Europa a asistat la cântecul unui damnat care îşi mărturiseşte damnarea prin chiar registrul acut al vocii sale. Făcând deocamdată abstracţie de versuri, lumea a avut în faţa privirii un ciudat spectacol ”satanic” îmbăiat în roşul sângeriu al incendiului infernal, cu dansul demonilor ieşiţi de sub mantia lui Nosferatu identificat prin mici sugestii de vampirism. A fost o evidentă lipsă de inteligenţă dramatică. Negativul nu merge singur pe scenă. E nevoie de contrapondere, de contrast.

Şi acum ajungem la partea cea mai importantă. Versurile erau pe dos, erau un imn închinat iubirii, asa încât spectacolul privit în intregime a fost oximoronic. Un romantism kitsch, s-ar putea spune, dacă ar fi cu adevărat aşa. Dar inspiraţia romantică lipseşte cu desavârşire în lumea de zi. Contradicţia violentă dintre negativitatea imaginii şi cuvintele pozitive ale textului (cu totul stupid, dar nu asta este important) vorbesc mai curând despre un vechi complex imagologic al românilor. Eurovision este scena cea mai potrivită de manifestare a acestor preocupări legate de imagine. Nu neapărat în mod conştient, ci prin însăşi voinţa de a avea succes, managerii unui astfel de eveniment caută să manipuleze stratul imagologic. Mai simplu spus, regizorul spectacolului lui Ouatu a încercat poate să convertească imaginea negativă puternică asociată românilor în Europa, într-o imagine în esenţă pozitivă. Demonul damnat din munţii Carpaţi, figuraţi ei înşişi ca într-o dioramă, ar fi în realitate un om chinuit sau „înălţat” de sentimente umane universale, aşa cum este însăşi iubirea. Nosferatu este un om ca toţi oamenii, negrul demoniac este asemenea albului şi la capătul acestui lanţ de ”deducţii” subconştiente, românii apar la rândul lor aidoma celorlalţi europeni. Negativitatea de primă instanţă, aspectul demoniac sunt aşadar simple prejudecăţi, care ar trebui înlăturate.

Mecanismul pare simplu, dar el nu a fost montat dintr-o dată. E aici o întreagă evoluţie istorică. În primul moment, identificarea simbolică a României cu Dracula a provocat proteste foarte puternice. Ne aflam, pe atunci la începutul anilor 90, în faza „psihanalitică” a negării vehemente. A urmat apoi faza a doua a acceptării în care Dracula a fost asumat ca simbol naţional convertit ironic, primul pas fiind proiectul unui parc de distracţii cu tema vampirilor susţinut de ministrul turismului Dan Matei Agaton. În fine a urmat o nouă negare, mai subtilă, prin bagatelizare în epoca rebranduirii iniţiate de Elena Udrea.

Acum în 2013 ne aflăm însă iarăşi într-un moment imagologic sensibil. Din pricini cumulate, dar asociate mai ales migraţiei româneşti masive din ultimii ani, un nou tip de imagine negativă tinde să fie aplicată românilor. Că e vorba de o chestiune serioasă şi nu de mici accidente satirice o dovedeşte frecvenţa mare a articolelor, a emisiunilor sau spectacolelor în care apar trimiteri negative la români. Ridiculizarea lui Cristian Mungiu arată clar că satira nu face doar critică socială, ci ţinteşte „sus” la ce este mai reprezentativ.

Aşadar s-a ivit o nouă problemă de imagine, care nu mai are de astă dată sursă mitologică. Or, spectacolul lui Ouatu pare în acest context să producă o resemnificare a răului, o convertire a lui în ceva pozitiv. Cu alte cuvinte, românii „păţiţi” au renunţat să mai conteste imaginea negativă în mod frontal, să o nege, să ceară dovezi statistice, căci tactica s-a dovedit contraproductivă. Cu cât negi mai mult, cu atât te afunzi mai rău. Am putea asista la apariţia unei tactici mai abile, aceea de a accepta în primă instanţă negativitatea ca fiind ceva adevărat, pentru a o prezenta în final, victorios, ca pe ceva de-a dreptul pozitiv. Demonul se umanizează prin iubire, înălţându-se în sfera acutelor sonore şi, fireşte, a înălţimilor sufleteşti. Mecanica este aceeaşi în discursul politic curent: „e adevărat că migraţia poate crea disconfort populaţiei locale, dar la bilanţ se va vedea că a contribuit decisiv la creştera economică din ţările de destinaţie”.

Spectacolul însă a eşuat, cel puţin prin raportare la aşteptările sale. Versurile extrem de proaste şi oricum ininteligibile, exact ”ca la operă”, au împiedicat lectura scenariului fără „un libret” distribuit în avans. Aşa încât a predominat impresia unei negativităţi absolute, etanşe, fără nicio ieşire, în pofida vocii care evadează către notele de sus. Ştim bine că registrul acut şi muzica de operă însăşi însoţesc în film hollywoodian apariţia răului. Prin opoziţie, piesa cîştigătoare din Danemarca, a părut o pastorală cu Daphnis şi Chloe, fără nai, dar cu flaut, o idilă agreabilă şi fermecătoare, pe înţelesul tuturor. La Eurovision muzica contează mai puţin decât în oricare alt loc. Aşadar Danemarca a propus imaginea unei perfecte pozitivităţi, iar România s-a afundat profund în obsesiile sale imagologice, propunând lumii o absolută negativitate.