Europa şi noul antisemitism sintetic
4 martie 2004Publicitate
Intre problemele pe care le va avea de rezolvat extinsa Uniune Europeană se numără cu siguranţă şi chestiunea combaterii antisemitismului, calificat de Elie Wiesel, laureatul premiului Nobel pentru pace, drept o boală europeană.
Chestiunea e mai dificilă decît poate părea la prima vedere. Admiţînd în fine, după nenumărate apeluri, gravitatea problemei, forurile comunitare au organizat recent un seminar internaţional pe tema antisemitismului în Europa. La Bruxelles, preşedintele comisiei Europene, Romano Prodi s-a folosit de platforma acestui seminar, la care au participat reprezentanţii celor mai importante organizaţii evreieşti din Europa şi din lume, spre a anunţa prezentarea, în toamnă, a unui plan de acţiune împotriva antisemitismului. Planul ar urma să fie adoptat şi de guvernele statelor membre ale Uniunii, astfel încît manifestările de ură antievreiască să poată fi riguros şi pretutindeni depistate, înregistrate şi urmărite în justiţie. Atîta doar că în Europa nu pare să se fi înţeles cu adevărat natura flagelului denumit antisemitism. Dar, unde se ascunde eroarea?
Europa democratică propune o strategie inconsistentă şi eronată de combatere a antisemitismului, întrucît a subordonat contracararea antisemitismului luptei împotriva rasismului şi xenofobiei, după cum releva recent, în paginile cotidianului german Die Welt, Richard Herzinger. Observaţia, cît se poate de îndreptăţită ar trebui sa lanseze un rapid semnal de alarma. Fiindca definirea corectă a urii faţă de evrei şi distingerea justă a acestui fenomen de ostilitatea faţă de străini ori faţă de persoane de culoare sunt fundamentale dacă e ca lupta împotriva antisemitismului să dea roadele scontate. Fapt e, ca definiţia noului antisemitism care s-a răspîndit în Europa, şi pe care l-am calificat cu doi ani în urmă, drept unul sintetic, nu se epuizează prin referinţe la rasism ori la xenofobie.
Pe lîngă aspectul religios al problemei, prea adesea trecut cu vederea în analize, inclusiv în cea semnată de Herzinger, antisemitismul sintetic implică o clară si esentiala compenentă antidemocratică, antiliberală, anticapitalistă şi antioccidentală. Pe scurt, noul antisemitism izvorăşte, potrivit lui Richard Herzinger, din resentimentele împotriva lumii libere, a civilizaţiei pluraliste, individualiste, de tip apusean. Sau altfel spus, loviturile aplicate sistematic Israelului sunt în fond palme destinate occidentului.
Nu există nici o îndoială că una din sursele multiplicării masive a agresiunilor antievreieşti înregistrate în Europa, cu atentate pregătite, ori săvîrşite împotriva unor evrei, a comunităţilor evreieşti europene, a sinagogilor sau cimitirelor evreişti a constituit-o escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu. Din studii şi statistici reiese că pe lîngă antisemiţii clasici - aparţinînd extremei drepte - care atacă în alte ocazii şi africani sau arabi, un număr crescînd de atentate antisemite au fost săvîrşite de tineri imigranţi musulmani din Europa. Raliate unei campanii internaţionale de delegitimare nu doar a Israelului, ci a tuturor evreilor, care nu acceptă aberanta echivalare a statului evreiesc şi a sionismului cu rasismul, grupările islamiste au făcut joncţiunea cu mişcările de extremă stînga, militînd împotriva rasismului, imperialismului şi globalizării.
Această antisionistă coaliţie islamisto-stîngistă nu se sfieşte să împrumute instrumente propagandistice din arsenalul vechiului antisemitism religios şi al celui rasist de factură nazistă, pentru a legitima un atac generalizat nu doar împotriva Israelului, ci a evreilor în genere. In context evreii sunt prezentaţi ca piloni nu doar ai statului evreu, calificat drept avanpost american, ci ai unui sistem capitalist, rasist şi imperialist şi ai unei globalizări dirijate chipurile de cercuri iudaice din SUA. De aici şi pînă la unificarea alianţei islamisto-stîngiste cu extrema dreaptă nu mai există nici un obstacol insurmontabil.
Pericolul acestui antisemitism sintetic, pe terenul căruia se reunesc potenţial toate mişcările extremiste din Europa şi de aiurea rezidă, cel puţin în parte, în afara lui. In speţă, în tendinţa unei crescînde mase europene, orientate în genere spre teorii de extracţie marxistă, de a aborda cu indulgenţă antiudaismul islamist şi de extremă stînga, ca expresie a unor frustrări parţial legitime ale unei civilizaţii "victimizate" şi "oprimate colonial". In context, antisemitismul sintetic apelează dibaci la o profund ancorată cultură europeană a vinovăţiei proprii. Demersul facilitează ceea ce Herzinger denumeşte "deturnarea antirasismului" de către islamismul antioccidental, care neagă tocmai valorile iluministe, liberal-individualiste şi universaliste, care au dat naştere ideologiei antirasiste.
Or, a nu înţelege şi a nu decela clar fenomenele în chestiune, precum şi sursele şi scopurile lor va compromite în mod cert orice efort de redresare a corpului european atins de morbul noului antisemitism.
Chestiunea e mai dificilă decît poate părea la prima vedere. Admiţînd în fine, după nenumărate apeluri, gravitatea problemei, forurile comunitare au organizat recent un seminar internaţional pe tema antisemitismului în Europa. La Bruxelles, preşedintele comisiei Europene, Romano Prodi s-a folosit de platforma acestui seminar, la care au participat reprezentanţii celor mai importante organizaţii evreieşti din Europa şi din lume, spre a anunţa prezentarea, în toamnă, a unui plan de acţiune împotriva antisemitismului. Planul ar urma să fie adoptat şi de guvernele statelor membre ale Uniunii, astfel încît manifestările de ură antievreiască să poată fi riguros şi pretutindeni depistate, înregistrate şi urmărite în justiţie. Atîta doar că în Europa nu pare să se fi înţeles cu adevărat natura flagelului denumit antisemitism. Dar, unde se ascunde eroarea?
Europa democratică propune o strategie inconsistentă şi eronată de combatere a antisemitismului, întrucît a subordonat contracararea antisemitismului luptei împotriva rasismului şi xenofobiei, după cum releva recent, în paginile cotidianului german Die Welt, Richard Herzinger. Observaţia, cît se poate de îndreptăţită ar trebui sa lanseze un rapid semnal de alarma. Fiindca definirea corectă a urii faţă de evrei şi distingerea justă a acestui fenomen de ostilitatea faţă de străini ori faţă de persoane de culoare sunt fundamentale dacă e ca lupta împotriva antisemitismului să dea roadele scontate. Fapt e, ca definiţia noului antisemitism care s-a răspîndit în Europa, şi pe care l-am calificat cu doi ani în urmă, drept unul sintetic, nu se epuizează prin referinţe la rasism ori la xenofobie.
Pe lîngă aspectul religios al problemei, prea adesea trecut cu vederea în analize, inclusiv în cea semnată de Herzinger, antisemitismul sintetic implică o clară si esentiala compenentă antidemocratică, antiliberală, anticapitalistă şi antioccidentală. Pe scurt, noul antisemitism izvorăşte, potrivit lui Richard Herzinger, din resentimentele împotriva lumii libere, a civilizaţiei pluraliste, individualiste, de tip apusean. Sau altfel spus, loviturile aplicate sistematic Israelului sunt în fond palme destinate occidentului.
Nu există nici o îndoială că una din sursele multiplicării masive a agresiunilor antievreieşti înregistrate în Europa, cu atentate pregătite, ori săvîrşite împotriva unor evrei, a comunităţilor evreieşti europene, a sinagogilor sau cimitirelor evreişti a constituit-o escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu. Din studii şi statistici reiese că pe lîngă antisemiţii clasici - aparţinînd extremei drepte - care atacă în alte ocazii şi africani sau arabi, un număr crescînd de atentate antisemite au fost săvîrşite de tineri imigranţi musulmani din Europa. Raliate unei campanii internaţionale de delegitimare nu doar a Israelului, ci a tuturor evreilor, care nu acceptă aberanta echivalare a statului evreiesc şi a sionismului cu rasismul, grupările islamiste au făcut joncţiunea cu mişcările de extremă stînga, militînd împotriva rasismului, imperialismului şi globalizării.
Această antisionistă coaliţie islamisto-stîngistă nu se sfieşte să împrumute instrumente propagandistice din arsenalul vechiului antisemitism religios şi al celui rasist de factură nazistă, pentru a legitima un atac generalizat nu doar împotriva Israelului, ci a evreilor în genere. In context evreii sunt prezentaţi ca piloni nu doar ai statului evreu, calificat drept avanpost american, ci ai unui sistem capitalist, rasist şi imperialist şi ai unei globalizări dirijate chipurile de cercuri iudaice din SUA. De aici şi pînă la unificarea alianţei islamisto-stîngiste cu extrema dreaptă nu mai există nici un obstacol insurmontabil.
Pericolul acestui antisemitism sintetic, pe terenul căruia se reunesc potenţial toate mişcările extremiste din Europa şi de aiurea rezidă, cel puţin în parte, în afara lui. In speţă, în tendinţa unei crescînde mase europene, orientate în genere spre teorii de extracţie marxistă, de a aborda cu indulgenţă antiudaismul islamist şi de extremă stînga, ca expresie a unor frustrări parţial legitime ale unei civilizaţii "victimizate" şi "oprimate colonial". In context, antisemitismul sintetic apelează dibaci la o profund ancorată cultură europeană a vinovăţiei proprii. Demersul facilitează ceea ce Herzinger denumeşte "deturnarea antirasismului" de către islamismul antioccidental, care neagă tocmai valorile iluministe, liberal-individualiste şi universaliste, care au dat naştere ideologiei antirasiste.
Or, a nu înţelege şi a nu decela clar fenomenele în chestiune, precum şi sursele şi scopurile lor va compromite în mod cert orice efort de redresare a corpului european atins de morbul noului antisemitism.
Publicitate