Când trecutul împiedică viitorul
7 octombrie 2017
Aeroportul din Split. Şoferul croat care trebuia să mă aducă la hotel, îmi deschide uşa autoturismului. Intră pe cea pe care trebuia să o folosesc eu. "Portiera mea nu funcţionează", îmi spune, în timp ce eu văd deja că uşa este fixata cu o folie de plastic pe interior. "We are trying to survive", aşa începe conversaţia, când reuşim să pornim. De pe un panou publicitar îmi zâmbeşte Heidi Klum. "Let's make wow", este îndemnul modelului german de talie internaţională. În acest moment însă, Germania îmi pare atât de departe şi atât de răsfăţată de soartă.
Mă aflu în Croaţia, stat comunitar cu oameni lipsiţi de speranţă, care suferă din cauza celei mai mari greşeli, "de a nu fi emigrat în străinătate", după cum îmi explică şoferul.
Refuzaţi de realitate
"Dar Split este frumos, soare, mare, plin de cafenele, Riva, ce poţi să vrei mai mult", gândesc eu. "Jobs, Jobs…", repetă şoferul şi atunci înţeleg că soarele încălzeşte mai mult inima turiştilor decât a localnicilor.
"Şi ce credeţi despre relaţia Croaţiei cu vecinii?", întreb eu. Taximetristul dă din cap şi spune: "politicienii nu au niciun interes să îmbunătăţească situaţia, ştiţi. Se vorbeşte de rău despre ceilalţi, fie că sunt sârbii, fie bosniecii şi apoi vin replicile lor....şi tot aşa".
La Split particip la Festivalul Internaţional de Literatură "Poligon". Şoferul ar fi contrazis cu tărie multe dintre declaraţiile bine cântărite ale diverşilor autori, rostite la cina festivă. El însă m-a condus doar până la hotel, unde m-a lăsat singură cu multe întrebări nerostite.
Război, turişti şi răni
De la Split, din Croaţia, mergem mai departe la Mostar, în Bosnia-Herţegovina. Mă simt oarecum vinovată, cu cât sunt mai aproape de acest oraş. Mie îmi mergea mai bine atunci când aici străzile erau pavate cu morţi, când podul de la Mostar era distrus şi când locuitorii de aici, care ca şi mine visau şi plănuiau, îşi îngropau morţii şi visele. Pe o străduţă, înşiruite, mormintele unor tineri. Ucişi în 1992, când eu începeam facultatea. Cum ar fi fost viaţa mea, dacă mă năşteam în Mostar?
Războiul a trecut de mult, oraşul este refăcut, turiştii au revenit peste podul reconstruit, se duc şi se întorc. Peste tot bliţuri, clădirile distruse în război sunt un motiv preferat de fotografi. Se pare că şi un război poate fi transformat într-o atracţie turistică.
Nu este însă şi cazul rănilor. Numeroşii turişti astupă cumva aceste răni. Dar ele există, chiar dacă sunt parţial vindecate sau sacrificate în numele viitorului sau tratate pe cont propriu. Ele însă continuă să doară, pentru a menţine vie amintirea duşmanului.
Vulnerabilitate instrumentalizată
Mostar este un oraş împărţit de bosnieci şi croaţi. O traumă de război într-o actualitate eternă. Concurenţa victimelor. "Trăim într-o atmosferă de compătimire şi victimizare. Care mai de care este o victimă. Suferinţa este şi comercializată", aşa îşi critică concetăţenii scriitorul din Mostar, Mirko Bodzic.
Balcanii rămân vulnerabili, ceea ce reprezintă sigur o traumă de război. Mai complicat devine însă atunci când vulnerabilitatea este instrumentalizată şi împiedică viitorul, precum se întâmplă în divizatul Mostar. În Balcani, toţi sunt vulnerabili. Victimele sunt mereu în tabăra mea iar făptașii sunt întotdeauna din cealaltă tabără. Blocaţi în această simplistă schemă, viitorul devine o piedică. În Mostar, m-am întrebat: Balcanii mei, când ajungeţi să inauguraţi viitorul?
M-am întors la aeroport, condusă de un tânăr musulman din Mostar, care nu avea niciun prieten croat.
Lindita Arapi este scriitoare albaneză şi trăieşte în Germania. A publicat volume de poezie şi eseuri. Romanul ei "Schlüsselmädchen" ("Fata cu cheile") a fost publicat la editura Dittrich. Ea lucrează şi în redacţia albaneză a postului Deutsche Welle.