Dăncilă, Brexitul dur şi peştişorul de aur

Astfel izbăvită, Româna ar putea fi ajutată de peştişor să-şi elibereze şi imaginea de povara grea a maculării ei teleormănene. Şi posteritatea de jena imensă ca disoluţia UE printr-un Brexit dur să cadă în istorie în sarcina unei Comunităţi inept conduse de Dăncilă, Daea, Meleşcanu et comp.

Ştiu că, în replică, peştişorul îmi va bate obrazul. Îmi va spune că nu Dăncilă, ci Merkel conduce, de bine, de rău, Europa. Că el, unul, n-are acces la cancelariatul federal, unde domnesc aproape tot atât progresism şi dispreţul faţă de opţiuni naţionale, oricât de democratic asumate, ca la palatul Elysee.

Îmi va mai mărturisi că el, mic cum e, habar n-are cum să îndeplinească dorinţe imposibile, ca evitarea general dezavantajoasă a unui Brexit dur. Căci deputaţii englezi nu se lasă timoraţi prea lesne, au în majoritate fuga la picior, n-au de gând să renunţe la divorţul de continent şi au declarat, prin vot majoritar, că aşa-zisul acord cu UE în domeniu e impracticabil, cât timp Bruxelles-ul nu renunţă la zăvorul principal, zis "Backstop", care a transformat prezumtiva "înţelegere" într-un diktat.

E vorba, după cum se ştie, de prevederea care, folosindu-se de ameninţarea reintroducerii controalelor la graniţa irlandezo-nordirlandeză, împiedică practic Regatul Unit să părăsească Uniunea, cât timp Comunitatea nu-i dă Londrei lumină verde.

Ar putea avea încredere englezii că europeni le-ar da-o cândva? Că le-ar putea acorda fie şi doar raporturi de tip norvegian, sau islandez, în condiţiile în care Marea Britanie e de o mie de ori mai importantă pentru Europa decât Liechtenstein, Islanda şi Norvegia?

Întrebarea e retorică, de vreme ce Europa demonstrează chiar în aceste ore şi zile că nu dă doi bani pe democraţie şi pe parlamentarismul britanic, cel aflat la temelia democraţiilor liberale europene. Că desconsideră nu numai voinţa poporului britanic exprimată prin referendum, ci şi pe cea căreia i s-a dat glas prin votul parlamentarilor săi. La câteva minute după ce reprezentanţii poporului britanic s-au conformat cererilor europene şi au specificat clar şi fără echivoc ce anume doresc, întărind astfel poziţia şefei guvernului londonez, un purtător de cuvânt al lui Donald Tusk s-a şi grăbit să-i expedieze.

Şi să le explice că nu ar fi ”nimic de renegociat”. I-a întărit spusele şi germanul Markus Ferber, după ce colegul său de partid creştin-social, Manfred Weber, candidatul conservator la postul de şef al Comisiei Europene, se lamentase că Europa n-ar şti ce anume vor cu adevărat şi în mod precis britanicii.

Or, acum când toată lumea ştie, fără putinţă de tăgadă, Europa se mulţumeşte, mai ceva decât adepţii radicali ai Brexitului, să joace infectul joc al lui Pilat din Pont, constând din spălatul pe mâni şi pasarea cartofului fierbinte al propriei responsabilităţi.

Că toate acestea se petrec pe spinarea europenilor, care nu se pot lipsi de aportul britanic la economia şi, mai ales, la apărarea comună, una aproape tot pe atât de precară în aceste epoci de cooperare franco-germană pe cât era poziţia Poloniei între Hitler şi Stalin, acum opt decenii, ştie şi peştişorul meu. Căci a citit şi el raportul oficial cu privire la starea armatei germane.

În care un recrut se întoarce dintr-o misiune combatantă în Mali, pentru a fi apoi trimis să-şi facă instrucţia militară. În care armele sunt ca vai de lume, iar oştirea un monstru birocratic doldora de conţopişti, dar în penurie gravă de soldaţi şi ofiţeri.

Întrucât e clar că noi, europenii, vom plăti oalele sparte, iar la partea leului din pagubă va cotiza din plin şi România lui Dăncilă, care în materie de corupţie a depăşit, potrivit Transparency International, ţări africane ca Ruanda, nu e de mirare că peştişorul meu e trist. Şi foarte nerăbdător. Căci, potrivit lui, dacă insist să trăiesc în Europa, e cazul să mă grăbesc să-mi formulez dorinţele. Căci expiră inexorabil nu doar timpul alocat savurării, ci chiar şi cel al îndeplinirii lor.

M-am gândit deci să-l rog să-mi ofere nişte lire sterline, căci bănuiesc că, departe de a cădea în hău, cum i s-a prezis, economia britanică se va relansa rapid, dimpreună cu moneda naţională, din durerile facerii acestui război al rozelor, de vreme ce e net mai reformistă decât cea franceză, bunăoară.

M-am mai gândit să-i solicit să ajute BNR, ultima instituţie încă nepusă complet pe butuci de regimul dragniot, să-şi păstreze măcar o brumă de independenţă. Ca să evite hiperinflaţia care-i paşte, sub Dragnea, pe români. Dar, am realizat că ar fi mai simpu să-l invit să radă dintr-un foc stupidele conduceri europene, începând cu cea din Bucureşti, în ideea că încetul cu încetul până şi anarhia, deşi intolerabilă, riscă să înceapă să fie mai dezirabilă decât nişte guverne şi ticăloase şi imbecile.

Cu asemenea executive cine mai are, oare, nevoie de duşmani. Dar apoi am înţeles că trebuie să-i dau o sarcină chiar şi mai grea. Căci e nevoie şi de o înnoire din temelii a instituţiilor corupte de istovitoarea dobitocie şi abjecţie a unor executive care-şi bat joc de libertate, de virtuţile democraţiei şi de interesele reale ale naţiunilor lor. Ajuns aici am deschis gura să-mi formulez, în fine, ultima dorinţă.

Dar m-am prins că nici eu nu stau bine la şanse de viitor. Rău plictisit de neagra mea melancolie şi grăbit să se pună la adăpost de urgia care va să vină din nebuna pădure teleormăneană, peştişorul meu sărise înapoi în apă. Nu fără să-mi scrie, pe dăncileză, un bileţel de încurajare. ”Oricine îi e frică de viitorul pesedisto-venezuelean al României”. O fi el magic, dar acest peştişor fermecător se înşală.

Ori, fiind de aur, pesemne că e solidar cu restauraţionismul dâmboviţean. Căci n-a uitat de "iepoca de aur". Încât nu ”oricine îi este frică”. Oricine se oftică de învierea lui Pingelică. Şi a statului său naţional-securist, mândru de a fi român şi comunist. Şi de a conduce Uniunea Europeană.

Pe bune? Ei aş. Românii au panaş. Nu ştiu sigur cum e cu europenii, dar românii se vor redresa, negreşit. Regret că nu mi-a dezvăluit nici când, nici cum, cleptocraţia dragniotă va face: bum.