Djokovici din Balcani. Nimic despre tenis.

Când se disprețuiesc mai tare, românii spun despre originea lor latină că ar fi de fapt descendenții bețivanilor și tâlharilor din cohortele romane. Sârbii, când se iau singuri în hulă, spun că lumea lor a fost creată după chipul și asemănarea stăpânitorilor otomani de cea mai joasă speță, a plozilor din flori ai turcilor violatori, alcoolici și lași, alungați de la Poartă în gloatele de cotropire și pustiire și abandonați departe de serai, să se ocupe de daraverile noilor raiale, în dregătorii fără slavă la periferia imperiului, străjuiți îndeaproape de un saltanat de ageamii și lingăi provinciali dispuși să-și vândă mamele pentru privilegii meschine. O faună parazitară călare pe bizonul năpârlit și slinos, asemeni personajelor care îngroașă listele partidelor românești și ajung să se lăfăie în băncile parlamentului, incapabili să se facă suficient de nevăzuți pentru că-i dă în vileag fatuitatea, îi zvârle în față îngâmfarea, îi provoacă prostia să bată vulgar din palme, pentru a confirma iar și iar cât sunt ei de sclavi utili ai stăpânirii.

Fără a jigni Orientul pentru ce-a dat în folosul științei, partea asta de lume, Balcanii, s-a clădit pe tot kitschul Levantului, într-un mimetism de prost gust, o imitație fără instrucție și fără educație. O pastișă îndoielnică în care doar răul copiat a reușit să se insinueze în forma lui pură.

Mai încoace, jumătatea de veac de comunism a cimentat acest rău. Sunt unii care înclină să creadă că în fosta Iugoslavie a făcut-o mai tare decât în Bulgaria sau România: titoismul, răul suportabil (cu granițele sale deschise, dreptul la mică inițiativă privată și standarde de viață ceva mai ridicate) a devastat sufletele mai rău decât au făcut-o tiraniile, spune scriitorul sârb Milovan Danojlici. Dictatura a cochetat cu oprimații oferind în schimbul unor domnii nestânjenite iluzia libertăților surogat și o „față umană/luminată” a despotismului. Fiți indulgenți, nu cereți ce nu vă dăm noi din oficiu și ne va fi bine tuturor. Indulgența asta s-a vârât cumva în sânge, ca un alibi, un alt surogat, de credință, ideologică și morală: o jelanie a eroismului și singularității, o litanie identitară în care să crezi fără să îndrăznești să cercetezi istoria, lăsând miturile să facă legea până la purificarea conștiinței, până mintea nu mai distinge manipulare sau minciună, astfel că puterea devine o joacă. Când n-are cine să te conteste, când autocenzura ucide orice șovăială sau critică, retorica se plimbă nestânjenită din fals în fals, din denaturare în plăsmuire, fără vreun simț al ridicolului. Și, pentru că lumea perfectă n-a fost încă inventată, a fost în schimb inventată scuza perfectă: pentru orice e de vină celălalt. De aici frica de străin, chiar ura față de el.

***

Același regim Iliescu care l-a alungat cu potera pe regele Mihai s-a ocupat de repunerea lui în drepturi. Goarnele sistemului, care-l ocărâseră cu sârg la începuturi, l-au ridicat apoi în slăvi. Cei mai energici republicani aveau să devină stegarii monarhismului și lor li s-a alăturat corul național al defăimătorilor, transformat la (tele)comandă într-o armată de zeloți.

În ultimele decenii, elitele Balcanilor - și cele ale slavilor din Balcanii de Vest nu fac excepție - nu au prea fost monumente de consecvență. Poate că meteahna asta e chiar mai veche dar pentru secolele din urmă ar putea să se pronunțe istoricii calificați, eu mă limitez la ce am observat cât timp am încercat să înțeleg „iugoslovenitatea”. Slobodan Miloșevici, de exemplu (și toți Miloșevicii mai mici, până la Vucici, acum; dar și-n celelalte republici, Tudjman sau Djukanovici): a trecut de la comunismul obtuz la delirul naționalist, a cotit-o spre fanatismul militarist, apoi s-a scos din fundătură cu sobrietatea realpolitikului, mimând înțelepciunea pacifistă, până când, alimentând psihoze conspiraționiste, a condus societatea, cu furia naționalistă, la un nou război încheiat în autoritarism neocomunist. Cârmeli conjuncturale fără explicații, fără remușcări, fără penitențe. Și fără ripostă. Cine să-l și atace? Simțul critic atrofiat al maselor? Disidenții sacrificați chiar de cei întru binele cărora s-au ridicat, pentru a nu tulbura tirania? Stai, nene jos, ți-a cerut cineva să fii eroul nostru? Ai vreun interes? Sigur ai un interes ascuns! Cine te plătește?

Ceea ce pentru unii înseamnă rațional, pragmatic sau elevat e pentru alții degenerat, moale, umilit. Sau invers: ce unii consideră brav, dârz sau temperamental este înțeles de alții violent, primitiv sau arogant.

Când privesc orizontul, unii văd colo Europa, dincolo Rusia sau poate Levantul. Alții, dimpotrivă, te iau de nebun, văd orizontul și susțin că într-acolo nimic nu poate fi văzut. Cum să vezi așa de departe? Nu e firesc să vezi dincolo de unde poate ochiul să vadă. Oamenii care nu disting decât ceea ce văd clar, în preajma lor, și aia selectiv, nu pot anticipa propriile necesități, propriul drum. Gândesc limitat. Se rezumă la nevoile imediate. Nu fac planuri. Nu au timp pentru justiție, cer să li se dea pe loc dreptate. Judecă fără nuanțe. Nu au timp să discearnă, caută soluțiile rapide și simpliste. Nu pun preț pe moralitate ci își cumpără dreptatea, chiar dacă asta înseamnă șpagă.

Dincolo de greșelile pe care poate le-a făcut sau poate nu echipa Djokovici, acesta e tabloul mai larg. Acesta e decorul. Și poate că n-ar trebui să ne rupem de el, când ne dăm cu părerea despre ce se întâmplă zilele acestea, fie că o facem pro, fie contra.