Din nou despre problema maghiară

O lege votată acum 10 zile în  Camera Deputaților obligă spitalele din regiunile cu populație semnificativă maghiară să angajeze și personal medical capabil să vorbească ungurește. Interesant este că, deși legea a fost adoptată inclusiv cu voturi din partea opoziției, mai mulți deputați PNL, PMP și USR au depus ulterior o sesizare la Curtea Constituțională argumentând, în esență, că legea face distincții inadmisibile din perspectiva unui stat liberal. Președintele UDMR, Kelemen Hunor, i-a acuzat de demagogie și antimaghiarism. „Contestaţiile PNL, USR şi PMP la Curtea Constituţională – a spus Kelemen Hunor,  reprezintă o atitudine ostilă la adresa minorităţilor. Este de neînţeles schimbarea bruscă de atitudine şi inconsecvenţa formaţiunilor politice PNL, USR şi PMP”.

Dacă intrăm în detaliile juridice, riscăm să nu mai înțelegem nimic. Să spunem totuși că legislația românească adoptată în perioada pregătirii de aderare la UE prevede, în termeni generali, facilități în favoarea minorităților naționale, acolo unde acestea reprezintă cel puțin 20% din populație. Pragul a fost dezbătut mult în epocă, căci lăsa deoparte tocmai un oraș cum este Clujul, a cărui evoluție demografică din ultima jumătate a secolului trecut a coborât mult proporția populației maghiare, deși aceasta fusese majoritară. Așa se explică de ce tocmai Clujul, atât de strâns legat prin istoria sa de cultura maghiară, nu are inscripții bilingve. Legiuitorul român a preferat să ignore dimensiunea istorică a problemei și să țină seama doar de structura etnică din prezent.

Este însă o abordare care face ca patrimoniul cultural al orașului să apară cu totul ininteligibil. În epoca administrației lui Gheorghe Funar, centrul orașului devenise terenul unor săpături arheologice menite să readucă la lumină vestigii de acum 2000 de ani din epoca romană, care să pună în umbră catedrala din secolul al XIV-lea și într-o oarecare măsură să-i minimalizeze prezența. Chiar dacă din fericire administrațiile următoare au închis șantierul, înțelegând că se scunfundă într-o greșală, ele au continuat să minimalizeze contribuția istorică maghiară la edificarea orașului. Nici măcar la fosta Universitate Bolyai (actuala Universitate Babeș-Bolyai) nu poți găsi o inscripție în limba fondatorilor ei. Asta e ciudat și e uimitor că românii cultivați din acest oraș nu sesisează că însăși cultura le-ar impune să accepte inscripții maghiare. Politica e o relație de forță și pe acest teren românii și-au spus cuvântul, dar cultura are virtutea că reordonează lucrurile după criterii imponderabile.

În sfârșit, revenind la subiectul strict al legii, ea prevede în plus pe lângă proporția de o cincime din populație și numărul minim de 5000 de locuitori de origine maghiară. Asta e noutatea și tot aici se află sursa scandalului. Liberalii și ceilalți din opoziție au votat mai întâi legea, după care și-au dat seama că au acceptat un criteriu potrivit căruia, încetul cu încetul, și la Cluj și în alte locuri depopulate de maghiari în ultimele decenii, ar începe să opereze legea în favoarea ungurilor minoritari. Ne întoarcem practic pe ocolite la dezbaterile de acum două decenii.

Nu știm cum văd ungurii problema, în sensul că nu putem experimenta acel sentiment istoric care îi opune și îi asociază totuși românilor. Putem în schimb sugera ce ar fi bine să facă majoritarii români, pornind de la un episod care se petrecea în deceniul al treilea al secolului trecut. După 1918, românii ardeleni, cuprinși firește de entuziasmul unei victorii naționale extraordinare, au purces la desființarea instituțiilor vechi și la crearea altora noi, românești. În vizorul lor a intrat și Universitatea Bolyai. Un militant de seamă al românismului ardelenesc, Onisifor Ghibu, povestește în Amintirile sale cât de contrariat a fost că Nicolae Iorga, printre alții, s-a opus categoric desființării Universității maghiare, atrăgând atenția ardelenilor că ei nu au încă resursele intelectuale pentru a crea o universitate românească de un nivel cel puțin egal cu cea maghiară. De aceeași părere erau și membrii guvernului de la București, toți oameni cu studii făcute în Occident.  Elita politică românească înțelesese pe atunci că legitimitatea victoriei naționale românești nu se poate impune pe deplin în ochii lumii dacă românii vor apărea ca distrugători ai unei vechi civilizații. Prin urmare, morala acelui episod era că reverența față de izbânzile culturale ale dușmanilor istorici era calea cea bună, care garanta nu doar recunoașterea lumii, dar și propria emancipare culturală.

Chiar dacă multe s-au schimbat, reverența față de patrimoniul istoric, inclusiv față de cel maghiar, continuă și astăzi să fie calea cea bună. Or, dacă politica românească de azi înțelege bine acest lucru, atunci ar putea să găsească soluții mai bune și pentru chestiunile de detaliu.