Din colţ în colţ

În Kenia, ţara natală a tatălui său, pe care tocmai a vizitat-o, preşedintele Obama continuă să se mai bucure de oarecare simpatie. Dar bilanţul său politic extern e departe de a fi pozitiv.

Prea puţin dornic sau capabil să priceapă natura tenace a islamismului terorist şi durata, prin forţa lucrurilor îndelungată, a confruntării lumii libere cu acest relativ nou fenomen totalitar, Obama a cedat rapid şi global încă din primul său mandat. Profitând de oboseala de război a americanilor, la un deceniu după megaatentatele de la nine/eleven, preşedintele a reuşit chiar să-şi sporească sensibil popularitatea când a început, în 2011, să-şi retragă trupele din Orientul Apropiat şi Mijlociu.

A început cu unităţile staţionate în Irak, unde SUA au lăsat la cârmă un satrap şiit deopotrivă ticălos şi incompetent, care avea să exacerbeze tensiunile interconfesionale şi intertribale din Irak. Totodată, Casa Albă a anunţat, în mod aiuritor, data exactă a retragerii forţelor americane din Afganistan. Ceea ce, fireşte, i-a încurajat şi întărit masiv pe talibani şi pe teroriştii arabi din preajma lor. De atunci, America tot dă din colţ în colţ. Sau, şi mai grav, din lac în puţ.

Căci şeful Casei Albe a adoptat în ultimii 5-6 ani poziţii care mai de care mai ciudate, mai contradictorii şi abulice. De pildă, în aşa-zisa „primăvară arabă”. Revoltele s-au soldat cu debarcarea unor regimuri moderat-autoritare, pro-americane, precum şi cu instalarea la putere, în Maghreb, a unor islamişti extremişti, antiamericani. În schimb, cel mai sângeros dictator arab a rămas bine mersi, la putere, la Damasc. Spre a se menţine la butoane, Bashir el Assad, un minoritar aflat în fruntea unui grup antisunit, a declanşat o baie de sânge de proporţii greu imaginabile în Siria. Măcelul avea să intensifice la maxim dorinţa de vindictă a majorităţii sunite din zonă.

La toate acestea se adaugă cedările americane în faţa ambiţiilor nucleare şi de mare putere ale Iranului fundamentalist-islamic şi forţa de atracţie a unui monstruos terorism islamist de tip ISIS, al cărui sex-appeal le pare multora, în vest, incomprehensibil.

În fapt, ar trebui să fie lesne de înţeles că, în reacţii la crize, mulţi oameni, îndeosebi tineri, speriaţi şi nemulţumiţi de complexitatea lumii globalizate, care-i sileşte să ia frecvent decizii riscante şi perdante, preferă soluţiile simple, radicale şi iresponsabile, propuse de regimurile şi mişcările totalitare. În consecinţă, nu puţini optează pentru grupările extremiste care, fiind cele mai obraznice, puternice şi de aparent succes, se vând şi cel mai bine pe reţelele de socializare.

Colac peste pupăză, afişata slăbiciune a SUA a alimentat şi alte porniri antiamericane, precum şi cele mai diverse impulsuri antidemocratice, de vreme ce America trece în continuare, în vaste zone ale globului, drept far al democraţiei. Ele au stimulat nu doar virajul spre tiranie islamistă al Turciei, ori expansionismul rusesc, ci au însufleţit, vai, cu maximă ardoare, şi toate populismele, extremismele de dreapta şi de stânga şi antioccidentalismele europene, susţinute in corpore, sistematic, de propaganda Kremlinului.

Nu e de mirare că, în aceste condiţii, Turcia autoritarului preşedinte islamist Erdogan crede că poate arunca praf în ochii Americii, pretinzând că trupele sale ar combate terorismul în genere. Când, în realitate, sub pretextul acestei lupte, Ankara a redeclanşat unilateral războiul antikurd.

E simplă ideea mai marilor turci, a căror tacită susţinere, timp de ani de zile, a statului islamic, şi deci a fraţilor islamişti de confesiune sunită din autoproclamatul „califat” n-a rămas un secret. Violenţa şi haosul generate de raidurile şi bombardamentele asupra kurzilor, care dispun de singura forţă terestră în stare să stavilească, vremelnic cel puţin, cuceririle Statului Islamic, au evidente valenţe politice interne.

Ele ar urma să işte o contraofensivă a marxiştilor kurzi, care le-ar da islamiştilor turci prilejul de a chema pe baricade segmentul naţionalist al electoratului. S-ar reduce astfel substanţial zestrea de voturi a HDP, principalul partid de opoziţie, care se întâmplă să fie, la orgine, o formaţiune kurdă, dar s-a văzut sprijinită în scrutin de mulţi turci seculari, sătui de punerea pe butuci, de către Erdogan, a statului de drept. Înaintea probabilelor alegeri anticipate turceşti, devenite necesare tocmai din cauza succesului electoral al opoziţiei democrate, unite în jurul grupării kurde, în scrutinul legislativ pierdut de partidul lui Erdogan, o virtuală diminuare a popularităţii HDP n-ar fi deloc de lepădat, din unghi islamist.

Cinicele calcule politicianiste ale conducerii islamiste a Turciei ameninţă să arunce în aer frontul antiterorist din Siria şi Irak. Or, la Washington, rămaşi pradă vechilor confuzii şi nevolnicii, responsabilii politicii externe americane au găsit cu cale să salute, culmea, bombardamentele şi restul de măsuri anti-kurde ale turcilor. Ca şi cum Casa Albă ar fi gata, în fine, să intervină cu trupe terestre proprii spre a lichida Statul Islamic şi a rezolva definitiv conflictul sirian. Or, tocmai forţele kurde ţin piept barbariei ISIS, după cum aminteşte, pe bună dreptate, "Berliner Zeitung".

Lucrurile nu s-ar îndrepta, aparent inexorabil, spre o catastrofă geopolitică, dacă Europa ar avea voinţa şi capacitatea militară de a prelua de la absenţii americani misiunea pacificării zonelor din apropierea Bătrânului Continent.

Or, din nefercire, nu le are. Europa nu poate compensa erorile diplomatice americane. Iar rezultatul acestei neputinţe ar putea fi dezastruos. Căci, după cum just relevă cotidianul berlinez Die Welt, Europa e direct vizată de valurile interminabile de refugiaţi ce se abat mai nou asupra ei, ca şi de „periclitarea ordinii mondiale, precum şi a drumurilor comerciale şi petroliere spre Asia şi Extremul Orient”.

Ce curios. Propulsat la putere pe creasta unui val de popularitate atribuindu-i însuşiri mesianice, Obama pare hotărât să-şi prefacă definitiv şi irevocabil imaginea de izbăvitor, într-una de gropar al democraţiilor.