Dilema lui Renzi

Dacă ar exista un om capabil să reformeze structurile statale anchilozate ale Italiei, acela ar fi, evident, Matteo Renzi. Aceasta a fost şi, probabil, încă mai este ferma convingere a multor italieni. Or, lista de priorităţi a tânărului şi carismaticului politician, este, într-adevăr, substanţială.

Un loc de frunte îl ocupă piaţa muncii. Cine are un contract pe termen nedeterminat în Italia, se poate considera un om cu adevărat norocos. În nicio altă ţară, acesta nu s-ar bucura de o mai mare protecţie împotriva disponibilizării. Dacă, totuşi, este dat afară, fostul angajat are posibilitatea de a merge în instanţă pentru a-şi apăra drepturile. Pe care, de altfel, în cele mai multe cazuri, le şi recapătă şi atunci ori este reangajat, ori primeşte consistente despăgubiri din partea angajatorului.

Unii comentatori susţin însă că, deşi este benefic pentru angajaţii care au contract nelimitat, acest sistem face mult rău tinerilor italieni, aflaţi în căutarea unui serviciu. Dificultăţile întâmpinate de firme în cazul în care vor să facă disponibilizări ar împiedica apariţia de noi locuri de muncă. Prin urmare, fiecare al doilea italian sub 24 de ani, este şomer.

Matteo Renzi a pus gând rău protecţiei împotriva disponibilizării şi, în cadrul unui aşa-numit "Program de 1000 de zile", doreşte apariţia unui "drept unitar" pentru noii angajaţi. Deşi vor putea primi şi de acum înainte un contract pe durată nedeterminată, angajaţii vor putea fi disponibilizaţi, cu sau fără precizarea vreunui motiv, în primii trei ani de la semnarea documentului.

Deocamdată, nu se ştie în ce măsură premierul italian va reuşi să impună o atare schimbare pe piaţa muncii.

Marco Wagner, analist la Commerzbank, spune că există o considerabilă discrepanţă între promisiunile şi reuşitele lui Matteo Renzi, care a preluat mandatul de prim-ministru în luna februarie. Or, spune bancherul, şeful guvernului italian nici n-a modificat, nici n-a anihilat "establishmentul", după cum el însuşi afirmase că va face.

Renzi s-a angajat să facă "o reformă pe lună". Însă, tocmai marile reforme, care urmau să întoarcă Italia pe dos, s-au dovedit a fi doar o strategie de PR. De pildă, impozitele pentru companii, care urmau să scadă cu 10 la sută. "Pare a fi o reducere subtanţială. Însă, la o privire mai atentă, este vorba doar despre 10 la sută din taxele regionale de 4 la sută. Prin urmare, raportată la fiscalitatea actuală, micşorarea este de doar 0,4 procente", consideră reprezentatul Commerbank.

Într-un interviu acordat DW, bancherul german a mai adăugat şi că reducerile impozitelor pentru oamenii cu salarii mici n-ar fi prea utile. "Ele sunt doar o bombonică pentru alegători, care va limita şi mai mult spaţiul fiscal de manevră al statului italian".

Cheltuieli? Da, dar altfel

Italia a scăpat abia anul trecut de procedura pentru deficit excesiv, Comisia Europeană încheind monitorizarea strictă a finanţelor ţării. Roma trebuie să aibă însă grijă ca deficitul să nu depăşească limita maximă de 3 la sută din produsul intern brut. Obiectivul este, însă, realist. Mult mai îngrijorător este nivelul datoriei publice, de fapt scăpată de sub control. Datoriile statului reprezintă aproximativ 133 la sută din performanţa economică a Italiei.

Din acest punct de vedere, numai Grecia se află într-o situaţie mai dificilă. Spre deosebire însă de alte state europene, statul italian s-a îndatorat la proprii cetăţeni. O situaţie similară există şi în Japonia.

Directorul Institutului pentru Economie Mondială din Hamburg, Henning Vöpel, este de părere că în faţa unei iminente recesiuni, majorarea taxelor sau limitarea cheltuielilor publice ar fi măsuri contraproductive în Italia. Specialistul afirmă, în context, că statul nu trebuie să cheltuiască neapărat mai puţin, ci altfel decât până acum. "Italia trebuie să investească în competitivitate, în productivitatea economiei", a spus Vöpel pentru DW.

De altfel, în ultimii ani, competitivitatea ţării a cunoscut un declin constant. În opinia unor comentatori economici, o altă mare problemă a Italiei ar fi birocraţia. De pildă, o companie care doreşte să construiască o nouă fabrică trebuie să aştepte aproximativ 260 de zile pentru a primi aprobare. În Statele Unite, timpul de aşteptare este de zece ori mai scurt.

La toate acestea se adaugă şi un sistem politic foarte instabil. Durata mandatelor celor 18 prim-miniştri de după război este de sub 1000 de zile. Aşadar, pentru a duce la bun sfârşit "programul de 1000 de zile", Matteo Renzi trebuie mai întâi să îşi păstreze funcţia.