Despre propagandă extremistă şi interdicţia ei

Chestiunea nu vizează doar spaţiul românesc. O amploare dramatică au luat, mai peste tot pe continent, discursurile incitatoare la ură antisemită, xenofobă şi rasistă. În debutul lunii, un raport al Consiliului Europei deplângea frecvenţa fără precedent a exploziilor verbale de ură, nu în ultimul rând antievreiască, detonate în reţelele de socializare. Că aceste discursuri se intensifică în contextul violenţelor islamiste şi al conflictelor din Orientul Mijlociu, dar şi al reacţiilor contradictorii iscate de valurile tot mai mari de refugiaţi care confruntă Europa, constituie doar un aspect al chestiunii.

Altul, nu mai puţin alarmant, care ar merita analizat cu net mai multă atenţie decât până acum, vizează propaganda extremistă, de tendinţă comunistă, fascistă şi clerical-fundamentalistă, organizată şi dirijată mascat, pe Internet, din afara Uniunii Europene. La lucru sunt forţe funciar ostile democraţiilor, abil ascunse îndărătul oştirilor de trolli ce se prefac, în reţele de socializare, a fi, chipurile, cetăţeni „cinstiţi”, „îngrijoraţi”, bunăoară, de soarta libertăţii, a vestului, a dreptăţii sociale, a creştinismului ortodox.

Unde se poate ajunge când se infestează spaţiul public, contaminându-se minţile cu ură împotriva altora, din pricina ideilor, rasei, obârşiei lor sociale sau etnice, a identităţii lor culturale sau religioase, e notoriu. Ori ar trebui să fie. Hecatombele de victime ale Holocaustului stau mărturie. La fel şi munţii de cadavre ai Gulagului şi ai stalinismului reabilitat azi de Rusia lui Putin.

Totuşi, li se pare multora util să nege Holocaustul, direct sau indirect, de pildă prin relativizare şi trivializare ori prin transformarea în mucenici şi eroi a criminalilor şi ideologilor care i-au trimis pe asasini pe drumul crimei în masă. Sau prin deschiderea de „socoteli” absurde. Care încearcă, în mod stupid, să justifice atrocităţi naziste, antonesciene, legionare, prin cele comuniste. Ori să escamoteze culpe fasciste sub varul nestins al fărădelegilor comuniste.

Inutil de subliniat că orwelliana rescriere a istoriei e absurdă. Dar zadarnică, vai, nu e. Metodologic, e instrumentul care, ucigând memoria, surpă temeliile democraţiilor şi ale statelor de drept. Se va spune că faptele sunt fapte. Desigur. Istoricii fără agende politice şi probele, de felul gropilor comune, al scheletelor celor ucişi doar pentru că erau evrei sau romi (sau kulaci sau elită poloneză ce trebuie stârpită la Katyn) vorbesc un limbaj limpede. Dar aceste fapte au fost atât de îndelung falsificate încât au ajuns unii nu doar să le conteste, ci să şi creadă că n-ar fi patrioţi (ori anticomunişti) destul, dacă nu i-ar ridica în slăvi pe ucigaşii întemniţaţi ori ucişi, la rândul lor, de comunişti.

Nu-i un secret cum s-a produs contaminarea memoriei în cele patru decenii de totalitarism postbelic şi în prelungirea lor postcomunistă. Comunismul nu doar că n-a repus în drepturi memoria, după episodul beznei civilizaţiei pogorâte asupra omenirii de nazişti şi de aliaţii lor fascişti, ci a întreprins eforturi majore s-o menţină captivă. În România, apogeul falsificărilor s-a escaladat în naţional-comunism. Odată revenită la originile sale mussoliniene, când dictatorul italian s-a metamorfozat din socialist în fascist, când Hitler şi-a denumit partidul muncitoresc şi naţional-socialist, iar Stalin a început să-şi omoare evreii în numele bolşevismului, extrema stângă s-a re-contopit, sub baghetă ceauşistă, cu extrema dreaptă. Ceauşescu, şeful unui regim incontestabil criminal, dacă n-ar fi decât pentru uciderea prin foame şi frig a românilor sau pentru femeile omorâte din pricina interdicţiei avorturilor, a autorizat această joncţiune. Care se produsese iniţial în anii 50, când s-a permis Securităţii să-şi îngroaşe rândurile prin admiterea de legionari.

A-i lua pe aceşti inşi, pe „Căpitanul” şi camarazii lor închişi, pe celalălat aliat al lui Hitler, Antonescu, cel vinovat pentru exterminarea a peste un sfert de milion de civili ucişi în Holocaustul românesc, şi a-i pune în aceeaşi oală cu victimele ideologiei lor fasciste e inadmisibil. E o insultă la adresa milioanelor de nevinovaţi jertfiţi pe altarul doctrinelor urii. E o ofensă la adresa adevărului şi a dreptăţii. Inacceptabil, ca demers profund nociv democraţiei, este şi a-i numi pe criminali „patrioţi”, în bătaie de joc la adresa unei naţiuni martirizate şi prin uciderea reputaţiei românilor sub legionari, Antonescu ori Ceauşescu, regimuri care au sfidat cele mai elementare norme ale civilizaţiei.

Duşmanii statului de drept ştiu bine acest lucru. Motiv pentru care stimulează din răsputeri prejudecăţi şi confuzii antisemite, etnocentrice, rasiste. Motiv pentru care securiştii, legionarii şi lacheii regimului Putin pun umărul la răsturnări axiologice şi la exterminarea reperelor autentice. E vorba, în cazul românilor, de ignorarea unor figuri luminoase precum Iuliu Maniu, dar şi de uciderea în efigie a membrilor acelei elite intelectuale rămase consecventă, după 1990, în a se delimita categoric de ambele extreme şi de ambele regimuri totalitare instalate, în ultimul secol, la Bucureşti.

Pe de altă parte, e adevărat că libertatea de expresie şi cea de opinie rămân esenţiale pentru democraţie. Nici una, nici alta nu se împacă bine cu interdicţiile, chiar dacă ele nu sunt, pur şi simplu, expresia unei corectitudini politice liberticide, în fond anti-iluministe, ci încearcă, prin legislaţie, să zăgăzuiască opinii instigatoare, de o toxicitate incontestabilă.

Dar, în condiţiile asediului fără egal la care sunt supuse actualmente democraţiile europene, mi-e greu să văd cum ar putea fi evitate asemenea legi. Nu le descalifică desigur circumstanţele în care au prins viaţă, faptul că, spre a-şi spăla păcatele, le-au iniţiat politicieni discutabili ori că s-a întâmplat să fie adoptate de majorităţi parlamentare altminteri criticabile. Cu atât mai puţin i se poate imputa celei româneşti că a fost promulgată de un preşedinte al României, atacat imund, adesea, nu atât din cauza stângăciilor sale reale sau prezumtive, ci a originii lui etnice.