Despre femei și feminism de mărțișor

Căreia numai bine nu-i merge. Pentru că în ultimele două-trei decenii și cu deosebire în ultima vreme globul și-a cam pierdut libertatea. Iar unde n-a ucis-o tirania, riscă să dispară în curând. Culmea, în goana după tot mai multe drepturi și în succesul ei, de pildă în triumful feminismului, au început să se erodeze cele pentru care a meritat să se lupte cel mai asiduu. 

Brusc, femeile biologice s-au trezit, bunăoară, că nu mai pot câștiga onest anumite competiții sportive, pentru că bărbați care sunt, se cred, se consideră, ori se dau drept femei au obținut îndrituirea de a lua startul cot la cot cu ele, în ciuda evidentei inegalități biologice și deci de șanse, dintre concurenți. Ce rămâne din sportivitate? Din egalitatea de șanse? Din dreptate? Mai nimic. În numele drepturilor persoanelor transgender, se erodează cele dobândite de femei prin decenii de intensă luptă pentru drepturi egale cu ale bărbaților.

La fel tind să stea lucrurile și cu justiția, când cea zisă ”socială” se substituie justiției, pur și simplu. Ori când sute de mii de femei ies în stradă, în Vest, să protesteze și să demonstreze pentru drepturi în genere de mult câștigate, dar se lasă conduse, ca în septembrie 2019, în SUA, de personaje dubioase care nu se delimitează credibil nici de extremismul de stânga, nici de antisemitism, precum socialista de origine palestiniană Linda Sarsour.

Pare că toate acestea sunt un fleac, un mizilic, față de soarta femeilor din lumea a treia, sau din Extremul Orient, care luptă din greu alături de bărbați, ca studente, ca mame, soții, surori și fiice pentru drepturi civice, pentru democrație și stat de drept. De pildă pentru dreptul de a nu purta, în Iran, basmaua islamică obligatorie. De pildă în Hong Kong, pentru prezervarea statutului special al fostei colonii britanice. De pildă în zonele uigure din vestul Chinei comuniste, pentru a nu fi violate de activiști din etnia majoritară, introduși în casele și paturile lor ca ”băgători de seamă”, pentru a nu mai fi supuse controlului permanent, robiei, spălărilor pe creier sistematice, sterilizării silite, oprimării individuale, familiale și colective. 

Or, toate acestea nu-s un fleac. Pentru că abilitatea mișcărilor și regimurilor teroriste și totalitare de a-și reprima și teroriza popoarele rezidă, în bună parte, nu în forța lor, adesea discutabilă, cât în indiferența noastră față de suferințele națiunilor captive și prigonite. 

Luptătoarele din linia întâi

Cu atât mai istovitor este efortul celor ce le țin piept. Iată de ce merită florile și mărțișoarele noastre femei ca Sarai Idan (fosta ”Miss Irak”). Silită să-și părăsească patria pentru că s-a pozat în 2017 cu ”Miss Israel”, Sarai, care primește des amenințări cu moartea, a avertizat constant față de pericolul mortal reprezentant de regimul de la Teheran și de Frăția Musulmană, aliată cu Iranul și Turcia lui Erdogan, ca și de lacheii lor din presa globală. 

Nu mai puține onoruri merită Masih Alinejad, vocea  iraniană pentru drepturile omului. Ca răsplată a luptei ei pentru libertatea femeilor si a tuturor iranienilor, Masih suportă exilul, represiunea la sânge a familiei ei din Iran și permanente amenințări cu moartea. Fratele ei a fost condamnat la sfârșitul anului trecut la opt ani de închisoare. Vina lui? Calitatea sa de frate și identitea lui de supus iranian. Devenită, ca si Sarai, ”inamic public” al teocrației iraniene, Masih nu-și ascunde opinia de bun simț, potrivit căreia Vestul nu trebuie sa mai tolereze, împăciuitorist, genocidalul regim de la Teheran.

Mărțișoare pentru românce

Din nefericire, nici în estul chinuit de nostalgii comuniste și legionare, drepturile femeilor și ale oamenilor nu sunt definitiv câștigate și garantate. Un infect politician ultranaționalist, ex-pesedist, mințea sfruntat recent, atacând ticălos pe Facebook și insultându-le sexist și misogin pe unele dintre cele mai meritorii românce. În speță pe reformatoarea justiției românești, Monica Macovei, ca și pe eminenta jurnalistă care este Melania Cincea. Injurii abjecte în loc de laurii pe care îi merită au primiți și colegele ei de breaslă Emilia Șercan și Rodica Culcer, ori magistratul Camelia Bogdan. 

Estul Europei și alte zone ale lumii nu se pot lipsi, vădit, de atenția și de ajutorul vestului. Or, vestul e afundat până peste cap în propria lui revoluție progresistă, socială și culturală. Că, în aceste condiții, nu mai are timp de luptele pentru drepturi și libertate ale altora e una. Cu totul alta, că nu mai pare să aibă vreo trebuință nici de propria libertate, de vreme ce se împacă uimitor de bine, de aproximativ un an, cu îngrădiri severe ale drepturilor personale, impuse în numele combaterii pandemiei. Și de alți câțiva ani, în numele drepturilor copiilor, care le îngrădesc pe ale părinților, sau ale animalelor, care le restrâng pe cele religioase.  

În specialitatea ei, teoria politică, Hannah Arendt, una dintre cele mai respectate gânditoare ale tuturor timpurilor, a elaborat o doctrină potrivit căreia nu reușesc decât revoluțiile politice, precum cea americană, nu și cele sociale, ca cea franceză, sau bolșevică. 

A avut dreptate? Așa pare. Cum îmi pare clar că democrațiile liberale și, odată cu ele, drepturile femeilor, nu vor supraviețui înaintea resuscitării valorilor sacrosancte ale civilizației din care s-au născut și din spiritul cărora s-au hrănit.