Când tineri români pot da lecții de democrație

Disperarea cu care pegra cleptocrată luptă odios, la București, prin manipulare și fake-news ordinar, pentru discreditarea nu doar a adversarilor politici care au câștigat alegerile locale în capitală, ci și a instituțiilor statului de drept, sugerând că nu fură doar PSD, căci și USR ar lucra, chipurile, ”noaptea ca hoții”, e cât se poate de edificatoare. 

De ce strigă hoții ”hoții”

Frica de pușcărie a unor Firea sau Tudorache o egalează pe a unor Ion Iliescu, Petre Roman, Voican Voiculescu. Ori a unor Adrian Năstase, Adrian Severin și  Liviu Dragnea. Ca să scape de zdup, ori din lăcomie și poftă de putere consideră unii din acești politicieni că trebuie să se țină cu dinții și cu ghearele de fotoliile lor.

Pentru infractorii intrați în politică și pentru impostorii devoalați genial de un Valeriu Nicolae sau Emilia Șercan, pericolul mortal sunt jurnaliștii independenți. Și oamenii politici în egală măsură onești și competenți. Căci și unii și alții au neprețuitul dar de a-i lămuri, în fine, pe oameni. Grație lor, România, din fericire, nu mai e total sub controlul unor politicieni îmbătrâniți în rele. 

Scurt istoric al politicianismului românesc

Prea mult timp n-a fost așa. De la eminentul președinte Woodrow Wilson încoace, oamenii de stat americani le-au tot dat politicienilor români sfaturi utile vizând ameliorarea democrației și modernizarea țării. Una, prea îndelung menținută în cruntă înapoiere de varii cotropitori, de imperiul otoman, de țarii Rusiei și, last but not least, de propria nevolnicie și ispită iliberală.  

Wilson și Clemenceau i-au urmat lui Bismarck. Cancelarul german și arhitectul Congresului de la Berlin le ceruse politicos dar ferm, chiar insistent, unor iluștri reprezentanți ai țărilor române ca Ion Brătianu și pașoptistul Kogălniceanu, să scoată în fine țara din Evul Mediu, să respecte principii de drept europene și să-și încetățenească oprimata minoritate evreiască. Cei doi politicieni români au rezistat presiunilor germane, fiind lăudați în epocă de suflarea xenofobă și antisemită a vieții politice românești.

Trecut-au anii. Peste România a dat norocul unei alegeri geopolitice juste, în 1916, și al unei victorii in extremis în Primul Război Mondial, care a condiționat Marea Unire. 

Educata, dar reacționara clasă politică românescă, una simțindu-se net mai bine în feudalism și găunoase aranjamente balcanice, decât în zorii unei modernități liberale, reclamând omenie și soluții complexe, juste și echilibrate, s-a radicalizat. 

Cu notabile excepții, ca Iuliu Maniu, Mihalache,Titel Petrescu, parte din clasa politică s-a re-rinocerizat și a căzut pradă mai întâi tentațiilor extremei drepte. Apoi comunismului în varianta lui internaționalistă, iar apoi în cea autohtonă, național-ceaușistă. 

Din dublul spațiu al infernalelor chinuri totalitare țara avea să iasă în 1990 atât de rău călcată în picioare și de șifonată, încât avea să prefere unor oameni de stat ca Ion Rațiu și Corneliu Coposu un infam cu sânge pe mâini ca Ion Iliescu, iar apoi corupți, nerozi, abulici sau incompetenți ca Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Ponta, Tăriceanu, Dragnea și compania. Clasei lor politice i s-a dus buhul, iar multora li s-a fixat pe veci în cap, că ar fi toată o apă și-un pământ.

Salt într-un prezent tenebros, străpuns de raze de lumină    

Alegerile locale românești au dovedit o dată în plus că nu e chiar așa. Nu sunt toți membrii clasei politice românești o apă și-un pământ. Reiese poate chiar, că, pentru prima dată în istorie, s-au ridicat tineri politicieni români, care au învățat atât de bine lecția democrației, încât le-ar putea-o preda cu mult folos unor bătrâni lupi de mare din fruntea clasei politice a farului democrației globale. 

E vorba de oameni politici de probitatea și tenacitatea unor Nicușor Dan, Dominic Fritz și Clotilde Armand. Cea din urmă a fost, este și rămâne pentru mine marea luptătoare și eroina incontestabilă a unui scrutin care îmi pare a fi auroral. E, sper, debutul trimisului la plimbare a sinistrului politicianism românesc născut mult înaintea stalinismului, de vreme ce-l deplora lucid și elocvent, între războaie, Mihail Sebastian.     

Ca să dispară această străveche politicăraie cu tot cu veșnica ei xenofobie, cu nelipsitul ei antisemitism și antieuropenism, cu perpetua ei prostituție și fraudă electorală și cu ADN-ul ei hoțesc e absolută nevoie să se impună ceea ce revendica recent Mihai Șora: un climat și politicieni ai cinstei și ai competenței. Or, cinstea n-are cum avea câștig de cauză cât timp în România continuă să guverneze binomul impunității cleptocrate și al antimeritocrației. 

Au înțeles și, ce miracol muncit, au impus la urne asumarea acestei esențiale corelații tineri oameni politici cu cinstea și competența matematicianului cu studii la Ecole Normale Supérieure și un doctorat la Paris, Nicușor Dan; sau ale absolventei de studii americane cu un master la MIT, Clotilde Armand. 

Nu sunt singurii politicieni independenți sau din USR-PLUS de origine română, ori străină, cu studii la universități de elită, care au priceput esențialul și au trecut la treabă. Competența și trăsăturile de caracter ale luptătorului i-au ajutat să știe ce-nseamnă strădania nu doar inteligentă, ci și perseverentă în slujba idealului unei cetăți politic curate, care să le fie o patrie cetățenilor, în loc să-i stoarcă de parcă ar fi lămâi. Dominic Fritz a crescut și a studiat în Germania, dar vorbește excepțional româna. Iar ieșeanca Cosette Chichirău a dobândit pe merit, între altele, un MBA în SUA și un doctorat în Finanțe la University of Massachusetts Amherst. 

Exponenții acestei demne generații de politicieni au făcut în ultima vreme exact ce trebuie. Au cerut expedierea după gratii a făptașilor fraudelor electorale comise în vechiul stil al mafiei dâmbovițene. Această revendicare e esențială, fiindcă respectul față de popor, față de lege și față de instituțiile care o apără constituie piatra de temelie a statului de drept și a democrației. În afară de școli producătoare de meritocrație, de nimic n-are țara mai multă nevoie decît de politicieni cinstiți, care, iubindu-și realmente țara de origine sau de adopție, să-i refacă legile, instituțiile și justiția.

Galopantul declin al democrației americane 

Prin contrast, am asistat recent în SUA la bălăcăreala electorală a unor politicieni americani de vârf. Una, de o josnicie greu de egalat. Parcă la fel de nedemni de funcțiile pe care le ocupă, Donald Trump și Joe Biden au iscat în confruntarea lor televizată ample și terifiante îndoieli cu privire la democrația americană, la statul de drept și la instituțiile lui cheie, garantând libertatea americanilor.

Președintele SUA a insistat, vai, asupra nefericitei puneri la îndoială a rezultatului scrutinului prezidențial pentru cazul în care i-ar fi nefavorabil. A subminat astfel încrederea în statul de drept și în valori cheie ale conservatorismului american. A discreditat ideea transferului pașnic al puterii și alegerile, dimpreună cu instituțiile americane menite a le organiza și veghea, șubrezind întregul eșafodaj al libertății și democrației, construit pe fundamentul votului liber, egal, secret și corect, prevăzut de Constituția SUA. 

Iar rivalul său democrat, a avut nu mai puțin sinistra idee de a încuraja bătaia de joc la adresa Curții Supreme și a procedurilor Congresului menite să împiedice o tiranie a majorității. 

Astfel, Biden, care împreună cu întreaga stângă, respinge numirea legală a unei judecătoare la Curtea Supremă, potențial de natură să-i întărească acestui for majoritatea conservatoare, a refuzat să răspundă la o întrebare clară a moderatorului duelului TV. Care s-a interesat dacă Biden ar spori, ca președinte, numărul celor nouă judecători actuali ai Curții Supreme. Și dacă ar suprima o tehnică de dezbatere având drept scop să îngrădească potențiale măsuri arbitrare ale majorității. 

Atari demersuri riscă nu doar să ofere stângii tot mai radicale de peste ocean controlul absolut asupra Statelor Unite, ci să-i distrugă durabil Americii sistemul de checks and balances, de control mutual al puterilor, care i-a condiționat și protejat, timp de două secole și jumătate, libertatea.

Ce-ar fi de făcut

Unde sunt oare oamenii politici democrați din vremea lui Franklin Delano Roosevelt, care ar fi putut opera o asemenea schimbare uriașă, dar, din respect pentru arhitectura instituțională a Americii și pentru drepturile și libertatea americanilor au evitat s-o efectueze? În fața unei ”amenințări a guvernării constituționale mai grave decât oricare alta, în SUA, de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace”, cum afirma un congresman din epocă, reluat de publicația National Review, unde se găsesc oare democrații cinstiți? Dacă mai există, de ce nu-i arată pisica lui Biden? Și dacă nu există, unde sunt?

Am impresia că, dacă nu protestează și n-au emigrat încă în țările din estul Europei, se pregătesc s-o facă. Ar fi mai simplu să-și oblige liderii să reînvețe ceea ce poate unora li s-a predat, dar au uitat. De la cine să învețe? De la Clotilde. Sau de la Nicușor.  

Chestiunea nu privește atât dicotomia stânga-dreapta, sau ramificația tineri înțelepțiți și maturi - bătrâni dând în mintea copiilor, într-o lume tot mai globalizată, polarizată, confuză și infantilă, cât iubirea de aproape. Și dragostea de țară și de democrație.