Când e favorizată Securitatea şi scuipaţi în faţă românii

Potrivit judecătoarei Curţii de Apel Bucureşti, Mihaela Niţă, uciderea sub regim comunist a deţinutului Gheorghe (Babu) Ursu, omorât după ce fusese închis şi torturat pentru că ţinea un jurnal virulent anticeauşist şi protestase repetat împotriva tiraniei, ar fi fost, chipurile ”neintenţionată”.

Moartea lui ar fi fost, conform ei, un soi de (nefericit) deznodământ accidental al acţiunilor ”excesive, particulare, conjugate” ale mai multor persoane, dintre care unele (ofiţeri de miliţie şi un asasin turnător şi bătăuş, autor de delicte de drept comun) au fost condamnate definitiv. Iar vinovăţia celorlalte, în speţă a securiştilor aflaţi la pupitrul de comandă al acestui asasinat s-ar fi ”prescris”.

Aşa reiese din motivarea scandalosului ei verdict de achitare a celor doi ofiţeri ai serviciului secret comunist. Ale căror fapte n-ar fi fost, dixit Niţă, crime împotriva umanităţii, deci imprescriptibile, cum sunt cele săvârşite împotriva unor disidenţi torturaţi şi ucişi în detenţie de aparatul represiv al regimurilor comuniste. În fond, Babu Ursu nici n-ar fi fost, în viziunea stranie, fantezistă, suprarealistă, moral deformată ori pur şi simplu stupidă a Mihalei Niţă ”disident”. Reiese de asemenea, din elucubraţiile ei, că Securitatea nu era o grupare doldora de torţionari, terorişti şi de ucigaşi funcţionând şi sub dictatura Ceauşeştilor ca braţ înarmat al regimului totalitar comunist, ci un soi de poliţie normală, ”interesată de informaţiile deţinute” de Ursu.

Nu mă miră deci că judecătoarea a schimbat, abuziv după părerea mea, încadrarea fărădelegii celor doi ofiţeri torţionari şi asasini ai Securităţii inculpaţi pentru uciderea disidentului: Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş ar fi fost doar ”complici la tratamente neomenoase”. Delict care e prescriptibil. Realitatea e la antipod. Realitatea este că disidenţa lui Babu Ursu a devenit, de la un moment dat, un fapt indiscutabil chiar dacă, un timp, inginerul-poet a ezitat să-şi asume deschis lupta cu regimul comunist.

Dar oare pentru ce, dacă nu pentru disidenţă a fost supus el, timp de luni întregi, interogatoriilor zilnice derulate în pseudo-libertate? De ce o fi fost arestat Babu, dacă nu pentru că securiştii au vrut sau au primit ordin de la Ceauşeşti să fie răzbunată conducerea superioară de partid şi de stat? De ce, dacă nu pentru disidenţă a fost schingiuit Babu Ursu sistematic, bestial, în beciurile Securităţii cu complicitatea miliţiei (care-i inventase, la ordinul poliţiei politice, un delict valutar) şi a unor deţinuţi de drept comun şantajaţi de autorităţi?

În ciuda acestor presiuni pentru mulţi insuportabile, victima oficialităţilor comuniste a refuzat să-şi salveze pielea, turnându-şi prietenii şi colegii. Dacă nici acest refuz care l-a costat viaţa nu este disidenţă, oare ce e? Dar oare ce este o judecătoare fără acces la adevăr? Ce dreptate poate face ea?

Ce e ea, dacă nu înţelege chestiuni elementare, dacă nu ţine seama de probe convingătoare, dacă falsifică istoria? O impostoare? Ce justiţie poate administra un magistrat fie incult şi incapabil să citească ori să priceapă chiar şi numai raportul de condamnare a comunismului, fie corupt moral? E Mihaela Niţă o persoană ineptă, incultă ori superficială, astfel încât până şi istoria recentă a patriei pe care ar trebui s-o slujească furnizând dreptate rămâne, pentru ea, o carte cu şapte peceţi? Sau preferă să fie complice cu reţelele actuale ale fostei poliţii politice comuniste, cum au fost la vremea lor procurorii militari care i-au făcut dispăruţi, după Revoluţie, pe securiştii terorişti?

Lesne verificabilă, realitatea, cu totul altfel decât crede ori pretinde a crede judecătoarea Mihaela Niţă, este că şi după 1965 Securitatea comunistă a ucis, sub Nicolae Ceauşescu, sistematic, opozanţi şi disidenţi. A omorât adversari inofensivi ori periculoşi. A ucis mineri insuficient de obedienţi, redactori ai Europei Libere, transfugi, deţinuţi politici ascunşi îndărătul unor inculpări false şi arestaţi pentru imaginare delicte de drept comun şi mulţi alţii. A ucis în serie, dându-le „Radu”, vorba lui Ceauşescu, celor pe care-i aprecia drept adversari implacabili. Babu a fost un astfel de adversar.

E adevărat că, din păcate, Gheorghe Babu Emil Ursu nu s-a bucurat în timpul detenţiei de notorietatea naţională şi occidentală pe care gândurile, cuvintele şi faptele sale le-ar fi meritat. O atare notorietate internaţională i-ar fi putut salva viaţa, ştiut fiind că regimul totalitar era sensibil nu atât la suferinţele românilor înfriguraţi, înfricoşaţi, înfometaţi şi omorâţi, mai ales dacă se revoltau şi nu intervenea prompt vestul, ci la şifonarea imaginii lui.

Chiar dacă verdictul Mihaelei Niţă nu e definitiv: la 35 de ani de la uciderea sa bestială, adevărul pe care n-a vrut sau n-a putut să-l cunoască, să-l vadă şi să-l înţeleagă, spre a judeca drept, o judecătoare de la Curtea de Apel nu mai e demult un secret. Ori plastilină în mâna iscusită a unor modelatori de ”adevăruri” maleabile şi convenabile securiştilor asasini. Nu era cazul să fie tratat ca şi cum ar fi.

Nu era cazul ca un martir al românilor să fie nedreptăţit şi postum. Nu era cazul să se mai scuipe o dată, între ochi, istoria şi justiţia românească. Nu era cazul să se mai scuipe o dată pe obrazul familiei disidentului ucis, pe al tututor românilor care-şi doresc un stat de drept şi o justiţie demnă.