Cum se schimbă imaginea românilor în Italia

Campania intitulată “Romania. Piacere di conoscerti” a fost încredinţată agenţiei Playteam din Italia şi constă în realizarea şi difuzarea unui “documentar” despre cîţiva români care se găsesc în Italia de mai multă vreme. Există şi o componentă pentru presa scrisă, dar şi broşuri, care ar urma să fie distribuite de voluntari români în cadrul unui stand “Casa Romania”, ce va fi expus la Milano şi la Roma la sfîrşitul lunilor octombrie şi noiembrie.

După declaraţiile lui Alfred Bulai, preşedintele Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale, totul a costat 4.234.487 de euro, o sumă despre care nu se poate spune că e mică sau mare, deoarece nu există criterii sigure de apreciere. Eficacitatea campaniei este, în orice caz, un lucru care nu va putea fi măsurat imediat, deoarece este vorba de percepţii publice şi stereotipii mentale, care nu se pot schimba foarte uşor.

Filmul, care va fi prezentat la diferite televiziuni italiene în spaţii publicitare cumpărate, prezintă scene din viaţa cîtorva români care se găsesc de mai mulţi ani în Italia. Filmul începe cu un pictor, sosit în Italia cu mulţi ani în urmă cu doar 100.000 de lire în buzunar, care se declară astăzi fericit întrucît niciodată nu a avut atît de multe culori la dispoziţie. Şi, continuă pictorul, ce îşi poate dori mai mult de la viaţă?! Artistul vorbeşte destul de bine în italiană, are umor şi în plus declară că nu a venit în Italia pentru bani, ci pentru a intra în contact cu marea artă occidentală, Michelangelo, Leonardo, Modigliani, şamd.

Al doilea personaj este o actriţă şi regizoare, care a sosit în Italia ca să studieze regia de teatru şi care vorbeşte italiana perfect. În plus ea pare să aibă o mare dexteritate în strecura elemente de folclor românesc în noile limbaje scenice.

Următorul personaj este o tînără infirmieră care soseşte dimineaţă pe bicicletă la spitalul la care lucrează şi unde este întîmpinată cu o caldă convivialitate de colegii ei italieni. Şi fimul continuă în acelaşi ton.

Autorii scenariului nu a ascuns că strategia lor a fost tocmai aceea de a arăta că românii sînt oameni educaţi şi de cea mai bună condiţie morală.

Alegerea persoanelor are un scop precis. Pictorul, actriţa, conotează delicateţea şi lucrurile spirituale, iar infirmiera simbolizează în cel mai înalt grad umanismul. Împreună avem aşadar spiritualitate, umanism şi sensibilitate, toate valori care ar caracteriza în mare măsuri pe români ca etnie. În plus toţi cei intervievaţi au avut grijă să ocolească pereocuparea exceisvă pentru valorile materiale, bani, job-uri, asigurări sociale sau să-şi manifeste în vreun fel nemulţumirea.

Avem de a face cu un film care caută să combată stereotipurile negative din presa italiană, cu ajutorul unor stereotipuri pozitive. Violatorilor, ţiganilor briganzi şi proxeneţilor li se opun acum artiştii, intelectualii şi oamenii cu suflet din sistemul de îngrijiri medicale.

Întrebarea este dacă imaginile fixe din imaginarul colectiv pot fi cu adevărat combătute printr-un bombardament insistent cu imagini prefabricate. Filmul are aspectul unui documentar, dar fără să fie cu adevărat, întrucît “reporterul” nu caută să afle ceva nou, nu investighează, ci ilustrează nişte situaţii produse în laborator.

Dincolo de bunele intenţii ale Guvernului de la Bucureşti, există aici, ca în orice campanie de acest tip, un subtext mai puţin luminos şi anume încrederea oarbă în forţa manipulatoare a publicităţii şi a mass media.