Cum arată viitorul?
25 septembrie 2012Spaţii ample consacră presa apuseană „farsei electorale” din Belarus derulate, potrivit cotidianului Die Welt, „în ultima dictatură comunistă din Europa”, într-o „atmosferă de frică şi de represiune”, precum şi situaţiei mai rele decât s-a crezut în care se găseşte Grecia. Multă cerneală curge şi pe tema controverselor interne, germane, cu privire la reducerea pensiilor şi la propunerile în domeniu ale liderului social-democrat Gabriel.
Continuă totodată, cu maximă intensitate, dezbaterea iscată de accesele regulate de furie şi vărsări de sânge înregistrate în lumea islamică ori de câte ori în occident cuiva îi dă prin cap să-l ia peste picior pe Mahomed sau să ironizeze religia musulmană. Vrem sau nu o reactivare a delictului penal al blasfemiei? - se întreabă mulţi comentatori occidentali. Răspunsul lor, în genere, e negativ.
Frankfurter Allgemeine Zeitung publică însemnări pe marginea unei expoziţii din Germania a marelui caricaturist american Art Spiegelman. Genialul artist s-a certat prin desenele sale cu toate marile religii ale lumii, nu în ultimul rând cu a sa proprie, cea evreiască.
Acelaşi ziar conservator german se întreabă, într-un editorial semnat de Nikolas Busse, „ce Europă vrem noi oare?”. În „criza euro s-a vorbit aproape exclusiv de bani”, cei pe care unii îi împrumută, iar pe ceilalţi îi îndatorează. Or, mai nou, „s-a adăugat la toate acestea o discuţie care solicită jertfe de durată mult mai mari”, în speţă renunţarea de către statele Uniunii Europene la suveranitatea naţională.
Ziarul din Frankfurt trimite în context la raportul pe care tocmai îl elaborează pe acest subiect o echipă condusă de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, raport care ar putea deveni un „document cheie pentru viitorul Europei”.
Fiindcă mulţi politicieni de marcă, inclusiv Angela Merkel „au ajuns, după 3 ani de criză, la concluzia că soluţiile improvizate nu mai sunt în stare să facă faţă situaţiei”. Nu e clar, potrivit aceluiaşi editorial, cum se vor rectifica erorile comise în procesul integrării economice şi monetare, dacă e nevoie de o uniune politică şi, dacă da, cum s-ar articula ea, instituţional.
E vorba (într-un proiect elaborat sub egida şefului diplomaţiei germane, Westerwelle) de „alegerea directă a Preşedintelui Comisiei Europene, de un Parlament European cu drept de iniţiativă legislativă şi de o armată europeană”. Ba unele „dorinţe şi mai ambiţioase prevăd crearea unui stat federal european”.
Or, n-am ajuns încă în acest punct, observă autorul, reliefând cât de profunde sunt îndoielile naţiunilor europene, cât de puţin „doresc grecii şi germanii ca destinele lor să fie hotărâte de un cabinet de la Bruxelles” şi cât de importantă este, ca atare, „să aibă loc o amplă dezbatere pe tema viitorului UE”.
În opinia lui Nikolas Busse, „progresul integrării trebuie să fie suficient de lent pentru ca fiecare generaţie să se poată acomoda cu schimbările produse”, în răstimp fiind importantă „amplificarea legitimităţii democratice” a UE. În fine, autorul recomandă şi o participare mai activă a elitelor la dezbaterile privind viitorul Europei, ştiut fiind că în aproape toate ţările membre aceste elite continuă să fie în marea lor majoritate pro-europene”.