Cui foloseşte căderea dreptei austriece?

Cui i s-a potrivit mănuşă Strache? Şefului său nu neapărat, de vreme ce liderul guvernului de la Viena, Kurz, s-a văzut nevoit să-l debarce pe vicecancelar, optând pentru anticipate. PSD? Perfect i s-ar fi potrivit. Prea mari sunt compatibilitatea celor două formaţiuni şi amploarea corupţiei din partidul lui Dragnea, prea evidente ochiadele aruncate de cleptocraţi oligarhiei ruse şi falsul lor patriotism.

În fond, am mai văzut şi în România abundenţă de dregători penali care se dau naţionalişti, dar sunt pregătiţi să-şi trădeze ţara oricând, vânzând-o cu lejeritatea ex-liderului populist de dreapta austriac, Strache, unor interese străine. În speţă ruseşti. Căci la ruşi sunt banii. Tot la ei găseşti susţinerea financiară şi politică a marilor corupţi, a extremiştilor naţionalişti şi comunişti. Kremlinul are şi servicii secrete specializate în tainice filmări de politicieni. Şi în şantaj politic.

Cum s-a văzut, între altele, în Republica Moldova. Pentru mine, unul, sinistrele vorbe, intenţii şi, posibil, delicte penale ale fostului vicecancelar nu reprezintă, ca atare, o surpriză.  Nici faptul că i s-a întins o capcană profesionistă nu-mi pare uimitor. Vor urma probabil altele. Profesioniştii care l-au dat mat pe Strache vor mai fi întins curse şi altora. La rigoare, mi se pare excelent că un astfel de ins e obligat să-şi dea demisia şi să ceară iertare. Insolită e, în schimb, viteza asumării.

În condiţii româneşti, în care infractori condamnaţi definitiv, ca Dragnea sau sluga lui penală, Vâlcov, continuă, moral şi politic abuziv, să-şi exercite puterea mult după ce s-au văzut demascaţi, această viteză poate fi cotată ca fulgerătoare. Dar înregistrarea video avându-i ca protagoniști pe Strache şi pe presupusa reprezentantă a oligarhiei ruse, căreia demnitarul austriac voia să-i cumpere susţinerea financiară şi propagandistică, dăruindu-i la schimb rentabile contracte publice şi controlul asupra unei părţi a presei austriece, circula de mult. Inclusiv în rândul ziariştilor germani.

Cu atât mai legitime sunt varii întrebări. De ce acum, cu o săptămână înainte de alegeri? Cui bono? Cărei tabere politice îi folosesc jenanta filmare de acum doi ani, dată publicităţii fix cu o săptămână înaintea unor alegeri europene în care partidele zise de centru şi de stânga în frunte cu al lui Macron şi al conservatorilor lui Merkel şi Manfred Weber sunt încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu populiştii de dreapta, gen FPÖ? Ca şi cu Orban, AFD, Salvini, Marine Le Pen şi alţii, eiusdem farinae?

Răspunsul la această ultimă întrebare e clar. Demascarea liderului FPÖ foloseşte elitei politice vesteuropene. În speţă unui establishment globalist de centru-stânga şi de centru, puternic afectat de ascensiunea aparent irepresibilă, cel puţin din 2015 încoace, a formaţiunilor naţionaliste. 

Dar cine va fi pus la dispoziţia presei şi, implicit, a acestei elite, incriminanta peliculă? Cine a pregătit îndelung turnarea ei la Ibiza, unde Strache se dusese să se distreze în compania intimului său, Gudenus, fiul unui negaţionist condamnat, cu legături în mediile pro-ruse ale ultranaţionaliştilor sârbi? Cine se pricepe de minune să influenţeze decisiv alegeri apusene, prin spargeri de conturi de email, prin fake-news, propagandă, şantaj politic şi dezvăluiri senzaţionale?

”Mânăstire într-un picior, ghici ciupercă ce-i”. Dacă la zisa ghicitoare veţi răspunde, aparent speculativ, ”Rusia lui Putin”, vă bazaţi pe o experienţă îndelungată şi lămuritoare.

Dar de ce-ar retrage Moscova subit susţinerea acordată FPÖ şi altor populişti şi extremişti europeni, de dreapta sau de stânga? Pentru că nu mai are pe moment nevoie de unele slugi? Pentru că le poate înlocui şi a găsit, poate, în vest, alţi auxiliari, mai utili? Sau pentru că are de spus "mersi frumos"? De pildă pentru decizia guvernelor de la Paris şi Berlin de a accepta aiuritoarea renunţare la sancţiunile impuse Rusiei în Consiliul Europei, deşi continuă flagranta violare, de către Moscova, a principiilor democraţiei, drepturilor omului şi ale dreptului internaţional. De pildă în anexatele părţi ale Ucrainei. 

Or, cum să se mulţumească elitei politice şi culturale apusene care a hotârât reprimirea nejustificată a Rusiei în Consiliul Europei într-un mod mai eficient decât prin compromiterea definitivă a unei figuri de proră a mişcării ce-i contestă cel mai năvalnic, establishmentului, autoritatea? Ghici ghicitoarea mea. Şi mai ghiceşte cât de bine fac democraţiei anonimele. Despre care nenea Iancu scria că e ”aproape imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu știe să scrie, - care să nu fi primit, sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societății românești".

A devenit mai nou caracteristică şi societăţilor occidentale? E bine că dispare din scenă un Caţavencu austriac. Dacă marele corupt e eliminat din peisaj ca Adrian Severin, de ziarişti asumaţi. Dar suntem, oare, siguri că într-o democraţie scopul scuză mijloacele? E în regulă ca nişte publicaţii de stânga implicate ele însele, în ultimii ani, în scandaluri de presă, să încalce, pentru un scoop, principii etice sarcosancte? Der Spiegel şi Süddeutsche Zeitung au hotărât că nu se dă cu piciorul unei lovituri de presă rentabile şi politic oportune. Ambele publicaţii îşi protejează sursele. De ce? Pentru că pot.

Dar ce-ar fi fost dacă victima demascării ar fi fost un ideolog al corectitudinii politice? Nu s-ar fi făcut spume la gură în apărarea lui, în condamnarea înscenării montate să-l dea gata şi a unui mod oneros de procurare de informaţii? Sau e şi în democraţie valabil principiul ”quod licet iovi non licet bovi”? Iată întrebări care, în interesul democraţiei, se cer puse. Şi care reclamă un răspuns urgent.