Cu jumătăţi de măsură, spre o uniune bancară europeană

Povestea uniunii bancare este simplă. Iniţiativa se sprijină pe trei piloni. Mai întâi, autoritatea de supraveghere a băncilor, care va fi demarată de Banca Centrală Europeană (BCE) în noiembrie 2014. Al doilea pilon, al autorităţii de lichidare a băncilor, îşi va lua startul doi ani mai târziu. Până în 2025, băncile vor tot contribui la un fond de lichidare. Legat de pilonii unu şi doi, controversele continuă, aşa că startul poate suferi amânări de câteva luni sau chiar ani. Dar cu adevărat ireconciliabile rămân poziţiile la pilonul trei, care se referă la garantarea conturilor. De aceea, subiectul a şi fost plasat deocamdată între paranteze.

Dezbaterea despre uniunea bancară, un organism menit să confere mai multă siguranţă monedei euro, a dus la apariţia a două fronturi de luptă: unul între ţările zonei euro şi instituţiile europene iar altul între creditori şi ţările debitoare.

Pe primul front, Comisia Europeană voia să transfere către BCE supravegherea tuturor băncilor, în timp ce guvernele ţărilor din zona euro voiau ca BCE să supravegheze doar băncile mari, concomitent cu păstrarea unui rol important pentru organismele naţionale de control bancar. Unele autorităţi naţionale au făcut până acum tot ce le-a stat în putinţă pentru a masca deficitele unor bănci, deoarece prin aceste bănci slăbite guvernele pot avea acces la tiparniţa de bani a BCE.

Aşa s-a întâmplat de pildă între decembrie 2011 şi februarie 2012, când BCE a acordat, din cauza crizei datoriilor, credite în valoare de un bilion de euro cu dobândă foarte redusă. Numeroase bănci slăbite au contractat atunci împrumuturi la BCE, dar numai pentru a vira banii mai departe către propriul lor guvern.

Dacă BCE constată că dificultăţile unei bănci sunt prea mari şi deci acea bancă trebuie desfiinţată, în acţiune intră mecanismul de lichidare. Şi aici există lupte între Comisia Europeană şi guvernele naţionale. În timp ce Comisia vrea să aibă ultimul cuvânt de spus, guvernele insistă pentru un drept de codecizie. Drept urmare, s-a ajuns la următorul compromis: Fiecare are cumva un cuvânt de spus, cu preţul prelungirii până la absurd a întregului proces.

Pe al doilea front de luptă, între creditori şi ţările debitoare, situaţia se prezintă în felul următor: Ţările stabile pun piedici în calea uniunii bancare, în vreme ce ţările îndatorate o vor cât mai rapid, fiindcă aceasta presupune purtarea în comun a răspunderii. Germania, de pildă, şi-a dat numai cu greu acordul, în iunie 2012, pentru înfiinţarea uniunii, dar de atunci tot frânează. Motivul? Guvernul de la Berlin se teme că datoriile băncilor falimentare vor fi cumva suportate de contribuabilii germani şi europeni iar ţările supraîndatorate vor scăpa astfel de o serie de probleme.

Ţările îndatorate abia aşteaptă să transfere datoriile lor către întreaga comunitate euro. De aceea, procesul trenează şi la acest capitol. Cât priveşte aşa-numita "cascadă a responsabilităţilor", impusă de ministrul german de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care prevede ca responsabilitatea să revină mai întâi acţionarilor şi depunătorilor, şi abia în ultimă instanţă contribuabililor - aceasta pare să fie din nou abandonată. Ori, nici metoda Schäuble nu protejează cu adevărat contribuabilul, fiindcă suma ce se va acumula în fondul de lichidare va fi mult prea mică. Potrivit planurilor actuale, băncile vor cotiza în acel fond până în 2025 doar 55 de miliarde de euro.

Experţii consideră că această sumă este ridicolă, dacă se are în vedere că până acum UE a cheltuit 1600 de miliarde de euro pentru salvarea de la faliment a băncilor. În plus, politicienii europeni, foarte locvaci altminteri, nu au oferit niciun răspuns unei întrebări fundamentale: cine va suporta costurile crizei bancare actuale, de vreme ce uniunea bancară va fi responsabilă doar pentru crizele viitoare? Banca Centrală a Italiei estimează, de exemplu, că suma creditelor neperformante din portofoliul băncilor italiene se cifra, la finele anului trecut, la aproximativ 150 de miliarde de euro. Iar la nivelul întregii zone euro, se presupune că valoarea creditelor neperformante a ajuns deja la 1000 de miliarde de euro.