Cu euro sau fără?

La sfârșitul săptămânii trecute Banca Națională a prezentat un Raport asupra stabilității financiare care a conținut în primul rând o expunere a circumstanțelor interne și externe care ar putea amenința economia românească. Banca centrală și-a propus după toate aparențele să intervină periodic în dezbaterea internă și să avertizeze asupra acelor decizii politice cu risc macroeconomic. De altfel raportul Băncii, prezentat de viceguvernatorul Liviu Voinea, pune pe primul loc în rândul ”riscurilor sistemice”, ceea ce numește ”cadrul legislativ incert și impredictibil în domeniul financiar-bancar”. Pentru cei neavizați este vorba în primul rând de un proiect de lege recent, care a făcut obiectul unor dezbateri pasionate privind modul cum s-ar rezolva relația dintre creditor și debitor când acesta din urma nu mai poate plăti (”legea dării în plată”). Banca Națională a pledat insistent împotriva acestei legi care nu doar că ar provoca pagube băncilor creditoare, dar ar avea consecințe nefaste și în planul mai larg al macroeconomiei. Așa cum era de așteptat, mesajul a fost rău primit nu doar de ”avocații” debitorilor, dar și de economiștii de factură mai riguros liberală. Motivele sunt desigur diferite. Unii văd aici o solidaritate urâtă a creditorilor uniți împotriva datornicilor, ceilalți acuză banca de ipocrizie, căci pe de o parte susține proiecte pur politice (”prima casă”) iar pe de alta lansează avertismente prudențiale (”darea în plată”).

Dar cu toate că subiectul acesta este foarte important, altceva ne-a atras atenția. În cursul prezentării sale, în care a mai vorbit de riscurile pe care le prezintă criza refugiaților și posibilitatea ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, viceguvernatorul Liviu Voinea a atins în treacăt un subiect ignorat în România cu totul. E vorba de proiectul tot mai insistent, stimulat și de euroscepticismul Marii Britanii, de a crea o Uniune mai strâns integrată care să conțină în primul rând nucleul ei vest-european. Miniștrii economiei din Germania și Franța au inițiat deja proiecte mai precise privind unificarea fiscală care au rămas însă pe locul al doilea din cauza crizei refugiaților. Dar mai devreme sau mai târziu subiectul va reveni cu siguranță, căci ține de logica însăși a monedei comune.

În România subiectul e cunoscut ca ”Europa cu două viteze”, deși modul acesta de a vorbi este ocolit în ultimii ani cu multă grjă ca să nu rănească anumite susceptibilități. De altfel fostul președinte Traian Băsescu anunțase în câteva rânduri că se opune ”Europei cu două viteze”, lăsând să se înțeleagă că ar fi ceva descalificant pentru țările rămase în eșalonul secundar. Problema care trebuia în prealabil rezolvată era însă adoptarea monedei comune. Se pare însă că divizarea Europei după două nivele de dezvoltare e tot mai greu de evitat în condițiile unor crize repetate care nu lasă nicio speranță Uniunii Europene în forma actuală.

În acest context viceguvernatorul Liviu Voinea a lansat o întrebare: dorește România să adere la nucleul euro, sau preferă să rămână într-un spațiu aparte, care își are dezavantajele dar și avantajele sale? Căci dacă aspiră să fie admisă în Europa mai strâns integrată, ar trebui să adopte de pe acum un calendar strict al pregătirilor pentru adoptarea monedei comune. Problema, a subliniat Liviu Voinea, pe bună dreptate, nu este una de știință economică, ci una pur politică.

Consecințele sunt evidente. Dacă problema ar fi tratată cu luciditate ar trebui să devină un subiect de campanie electorală la toamnă înaintea legislativelor. Cu euro sau fără euro? O Românie prinsă într-o construcție unitară sau o Românie mai suverană? Acestea ar fi întrebările.