Confuziile dosarului Kosovo

Subiectul Kosovo revine în actualitate punând în evidenţă stilul nebulos în care administraţia Băsescu a abordat acest subiect din 2007 şi până astăzi. Preşedintele nu a argumentat niciodată în mod clar şi convingător opţiunea României de a nu recunoaşte independenţa provinciei Kosovo, pentru care pledaseră solidar SUA şi cele mai influente state ale Uniunii Europene. În toamna anului 2007, preşedintele Traian Băsescu dădea asigurări ministrului de externe al Serbiei, Vuk Jeremić, că va susţine cauza sârbă. În ianuarie 2008, aflat în vizită la Belgrad, preşedintele declara mult mai apăsat că susţine integritatea teritorială a Serbiei, insistând în mod curios asupra gratuităţii gestului său. Iar o lună mai târziu, la Bucureşti, când preşedintele Serbiei, Boris Tadić, îi întorcea vizita, preşedintele Traian Băsescu avea să facă această declaraţie enigmatică: ”Un stat integrat în structurile euro-atlantice este un stat căruia i se garantează integritatea teritorială, i se garantează evoluţia spre prosperitate şi libertatea cetăţenilor săi. Integrarea euro-atlantică a fost pentru România un obiectiv fundamental, din 1990, obiectiv pe care toată clasa politică românească l-a susţinut şi obiectiv pe care ni l-am atins în două etape, în 2004, intrând în NATO, şi în 2007, intrând în Uniunea Europeană. (...) Doresc şi Serbiei să avanseze rapid în acest proces de integrare.”(28 februarie 2008, Bucureşti)

În acelaşi an urma să se desfăşoare la Bucureşti sumitul NATO, cu ocazia căruia Georgia a fost unul dintre subiectele centrale. Prin respingerea candidaturii Georgiei, care ar fi putut fi invitată să adere la NATO, preşedintele Traian Băsescu suferise o relativă înfrângere, dar el a continuat să susţină ţara din Caucaz, făcând o analogie cu situaţia din Serbia. În 21 august 2008, în cadrul conferinţei de presă comune cu preşedintele Mihail Saakashvili, Traian Băsescu a spus: ”Discuţiile noastre au vizat realităţile din Caucaz din momentul de faţă şi împreună am făcut o analiză a evoluţiilor viitoare. Din punct de vedere al României - ca de altfel şi al Uniunii Europene şi al NATO, organisme din care România face parte -, integritatea teritorială a Georgiei este esenţială şi ea trebuie menţinută. Niciun eveniment nu justifică multiplicarea a ceea ce s-a întâmplat în Kosovo. Atunci, naţiunile democratice au spus că este un eveniment care nu se poate repeta. România crede în cei care au recunoscut Kosovo, că vor face tot ce trebuie pentru ca ceea ce s-a întâmplat în Serbia să nu se repete.”

Pe bună dreptate, nimeni nu a înţeles în cele din urmă care au fost adevăratele motivaţii ale politicii româneşti. Dacă preşedintele ar fi susţinut integritatea teritorială a Georgiei împotriva intrigilor ruseşti, alături de UE şi mai ales alături de Statele Unite, nu ar fi avut niciun un sens ca România să se opună independenţei provinciei Kosovo, pe care americanii o recunoscuseră primii şi chiar o încurajaseră în multe feluri. Aşadar preşedintele a părut să strecoare şi o altă motivaţie, rămasă complet neexplicată. Există o singură aluzie, care ar lumina puţin poziţia cvasi-ermetică a preşedintelui. Aşa cum se vede în declaraţia citată mai sus, (februarie 2008, Bucureşti) preşedintele făcea o trimitere la beneficiile integrării în NATO care ar asigura integritatea teritorială a statelor, şi îi sfătuia pe sârbi ”să avanseze rapid în acest proces de integrare.” Era ca şi cum le-ar fi promis sârbilor că vor putea păstra Kosovo dacă vor şti să câştige încrederea SUA.

Dar pentru România mai important este subtextul potrivit căruia România şi-ar fi salvat la rândul ei integritatea prin aderarea la structurile occidentale. Kosovo suna mereu în urechile românilor ca un semnal de alarmă pentru autonomia secuilor. Aluzia aceasta nu a avut niciodată nevoie să fie explicată în mediul politic românesc, căci era, de cele mai multe ori, îmbrăţişată spontan înaintea oricărei analize critice. Emoţia şi intuiţiile vagi treceau mult înaintea gândirii clare. În Parlamentul de la Bucureşti se constituise în 2008, în ciuda tuturor divergenţelor, o cvasi-unanimitate în a susţine cauza sârbă, pe care, în mod aluziv, o înţelegeau ca stavilă împotriva revendicărilor autonomiste maghiare. Faptul că numai UDMR s-a pronunţat pentru recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo a părut, în ochii multora, a confirmare a complotului iredentist.

Dar indiferent ce motivaţii au avut ungurii din Parlamentul României, analogia dintre Transilvania şi Kosovo era cu totul greşită şi nu avea niciun temei istoric. Chiar în acele zile din februarie 2008 apăruse un scurt articol de o limpezime exemplară, care explica cât de mare este greşeala acelora care îi identifică pe români cu sârbii şi pe albanezi cu ungurii, când de fapt lucrurile stau exact pe dos: „Analogia istoric-corectă nu este aceea dintre lupta românilor şi lupta sârbilor pentru statul etnic, ci aceea dintre România şi Imperiul Austro-Ungar, la sfârşitul Primului Război Mondial. Situaţia provinciei Kosovo trebuie comparată nu cu situaţia Transilvaniei contemporane, ci cu aceea a Transilvaniei de la 1 decembrie 1918. Să nu uităm că această provincie a revenit României nu în virtutea continuităţii daco-romane, ci în baza principiului democratic conform căruia nu elitele nobiliare, ci majoritatea trebuie să decidă destinul unei comunităţi. Majoritatea ardelenilor fiind de etnie română, principiul a funcţionat în favoarea unirii cu Regatul României. Preeminenţa valorilor democratice a fost impusă atunci de Statele Unite, poziţia americană fiind absolut aceeaşi astăzi, în chestiunea drepturilor de autodeterminare ale naţiunii albaneze din Kosovo. Ceea ce înseamnă că punerea la îndoială a deciziei parlamentului de la Priştina echivalează cu discreditarea iresponsabilă a principiilor înseşi care au prezidat naşterea României Mari" (Caius Dobrescu, EVZ, februarie 2008).

Dar chiar şi admiţând că precizările istorice ar fi nerelevante şi că, în definitiv, ungurii înşişi au fost aceia care au invocat Kosovo ca precedent juridic pentru propriile revendicări, politica preşedintelui rămâne cu totul incoerentă. Căci dacă România obţinuse prin aderarea la NATO protecţie împotriva oricăror atentate la integritatea teritorială, după cum susţinea Traian Băsescu în faţa sârbilor, atunci de ce s-ar mai fi temut de revendicările maghiare ?

Oricum am privi lucrurile diplomaţia preşedintelui Traian Băsescu pare lipsită de sens şi cu siguranţă că ceva ar trebui să se schimbe.