Un război nedorit de nimeni
4 decembrie 2015
13 noiembrie 2015 este pentru Franța un moment asemănător cu ceea ce a fost 11 septembrie 2001 pentru America. Paralela este una legitimă. În 2001, Germania a promis solidaritate aliaților săi atacați de fanaticii islamiști. Din punct de vedere uman și politic - un gest absolut normal. Dar trebuie oare ca această promisiune să însemne o obligație pentru toate acțiunile militare posibile? Răspunsul este NU. Pentru că solidaritatea oarbă poate duce la supunere oarbă.
Un exemplu privind consecințele grave ale acestui gen de întovărășire necalculată a fost războiul din Irak din 2003, la care Germania a refuzat din fericire să participe. Dubiile guvernului social-democrat-ecologist de atunci au fost alimentate de argumentația aventuristă a SUA privind arsenalul de arme de distrugere în masă deținut chipurile de regimul lui Saddam Hussein. O minciună sfruntată, cum s-a aflat mai apoi. De data aceasta este vorba însă de altceva. Amenințarea reprezentată de Statul Islamic este una concretă și dovedită.
De ce ar reuși în Siria ce a eșuat în Afganistan?
Nimeni nu pune la îndoială caracterul criminal și inuman al SI. Susținătorii acestei grupări nu se dau înapoi de la nimic. Nu le pasă de viețile celorlalți, pe ale lor sunt gata oricând să le jertfească pentru o așa-zisă cauză mai înaltă. Atentatele sinucigașe sunt una din armele cele mai periculoase ale jihadiștilor. De aceea sunt atât de greu de evitat, pot lovi oriunde și oricând. Ceea ce știm deja cu toții. Totuși, guvernul german lasă impresia că ar crede încă în iluzia că SI ar putea fi învins cu mai multe lovituri aeriene. Este o autoamăgire. Americanii și francezii bombardează de luni de zile pozițiile SI, de curând s-au alăturat rușii și britanicii. Influența și dominația Statului Islamic nu au fost însă serios afectate de aceste atacuri din aer.
De ce s-ar schimba lucrurile odată cu apariția a 1200 de soldați germani și a câtorva avioane Tornado? Experții militari și politici independenți nu cred mai deloc în reușita acestui demers. În plus, există și probleme de ordinul dreptului internațional. Chiar dacă structurile SI ar fi temporar distruse, aceasta nu este o garanție a anihilării grupării și a pacificării regiunii. Lista intervențiilor militare externe eșuate este lungă: Afganistan, Irak, Libia - toate sunt acum state destrămate, în care cresc mereu noi și noi rădăcini ale terorismului. Ce să mai zicem de Siria, unde peste noapte se formează alianțe între parteneri care până mai ieri se dușmăneau major.
Ezitanta raportare la Assad
Cine ar fi crezut că un măcelar ca Assad va ajunge să fie din nou reconsiderat ca partener de dialog în vest? Doar acest aspect este relevant pentru indecizia occidentului și implicit a Germaniei. Guvernul german a ajuns într-o fundătură: știe că s-a angajat fără ieșire într-o misiune militară periculoasă - atât pentru soldați, cât și pentru populație. Pentru că astfel crește riscul atentatelor SI pe teritoriul german. Criminalii acestei grupări se află ascunși în rândul nostru. Exemplul tragic este Parisul, unde atentatorii aveau aproape toți cetățenie franceză.
Germania se implică acum solidar într-o campanie pentru care nu există de fapt argumente politico-militare. Politicienii germani nu vor să fie percepuți drept lași de partenerii internaționali. Este o decizie grea, nu lipsită de tragism. Atât pentru cei care au votat pentru în Bundestag, dar și pentru cei care s-au pronunțat împotrivă: la urma urmei, nici aceștia din urmă nu au prezentat o alternativă viabilă.