Un an de criză epocal

Politica mondială e, în prezent, un butoi cu pulbere. Fronturile şi liniile de front se modifică aproape zilnic. Confruntarea ia amploare - între puterile regionale, dar şi între cele mari. Doborârea de către Turcia a bombardierului rusesc - fie deasupra Siriei sau a teritoriului turc - arată cât de întinşi la maximum sunt nervii, pretutindeni, cât de brizantă, chiar explozivă este situaţia în prezent.

Turcia reacţionează alergic faţă de atacurile aeriene ale Rusiei asupra poziţiilor opoziţiei siriene şi, de fapt, şi ale ISIS. Ankara reacţionează emoţional, convinsă fiind că Rusia îi atacă cu bună ştiinţă pe rebelii turkmeni care se opun lui Assad. Moscova lezează sentimentele acelei Turcii pentru care uniunea tuturor popoarelor turcice reprezintă un înalt deziderat. Acea Turcie care se consideră şi aliatul tuturor adversarilor lui Assad şi care, de aceea, a acceptat multă vreme ofensiva Statului Islamic. Prea multă vreme, cum se constată acum, nu doar de la atentatele de la Paris, ci chiar de la cele din Turcia.

Să opună rezistenţă Rusiei şi s-o câştige drept aliat

NATO, la rândul ei, trebuie să reacţioneze; se arată, însă, solidară cu Ankara şi încearcă prin ton şi prin poziţie să deescaladeze tensiunea cu Moscova. Nimeni nu vrea în situaţia oricum încurcată din şi din jurul Siriei să mai arunce paie pe foc. Căci, în pofida doborârii avionului rusesc, occidentul speră să pună capăt războiului civil şi prin interpuşi din Siria cu ajutorul Rusiei. Atât militar, cât şi politic. Pentru aceasta e nevoie de Rusia, dar îl are, implicit, pe cap şi pe Assad, acceptat în capitalele occidentale cel mult ca soluţie provizorie, până la distrugerea ISIS. Mai ales după atentatele de la Paris, dar şi după cele de la Beirut şi Bamako. Terorismul islamist îşi extinde tentaculele în toate direcţiile. În Orientul Mijlociu, la fel ca în Africa, Asia şi Europa.

Terorismul islamist reprezintă cea mai mare provocare politică şi militară pentru politica mondială. Doar că aceasta urmăreşte interese dintre cele mai diferite. Preşedintele Franţei, Francois Hollande, ar vrea să orchestreze o ofensivă comună contra ISIS, dar partenerii săi sunt mai degrabă ezitanţi. SUA lansează atacuri aeriene, dar nu vor să fie implicate în degringolada politică şi ideologică de la sol. Deşi Pentagonul ştie că în final nu se va putea evita soluţia trupelor terestre, dacă se doreşte înfrângerea teroriştilor Statului Islamic. Totuşi, preşedintele Barack Obama nici nu se gândeşte la lupte terestre. Iar marile puteri regionale - Arabia Saudită sau Iranul - n-au nicidecum acelaşi intenţii, în afară de interesul deba-şi păstra supremaţia în zonă.

Ce rol poate şi trebuie să joace Germania?

De aceea, Francois Hollande a cerut sprijinul europenilor. Reacţia a fost destul de rezervată. Germania, pricipalul aliat al Franţei, va trebui să găsească răspuns la întrebări dificile: cum să sprijine Parisul, cum va putea să-i acorde ajutor? Evident nu în Siria. Mai degrabă prin susţinerea Franţei în alte zone în care aceasta se implică, de pildă în Mali. Guvernul federal tocmai aceasta vrea să-i ofere Parisului - o ofertă pe care ar şi putea-o onora. Populaţia Germaniei este încă destul de sceptică în această privinţă. Raporturile franco-germane trec prin cea mai serioasă probă de foc.

Politica mondială a ajuns în dezordine. Raporturile nu mai sunt clare. Căci la ameninţarea teroristă reprezentată de ISIS se adaugă criza de durată a refugiaţilor, fără soluţie deocamdată, precum şi alte conflicte pe glob. Instituţiile de stat nu mai ştiu cum să soluţioneze probleme de zi cu zi. Privind spre viitor, nimeni nu ştie cum să fie integraţi milioane de oameni din alte culturi şi cu alte tradiţii. 2015 este un an de criză epocal - şi încă nu s-a încheiat.