Tăcere dezonorantă

Este foarte simplu. Din păcate, chiar foarte simplu! În lupta lui electorală pentru o nouă constituţie, preşedintele turc a luat-o razna. Erdogan jigneşte, polemizează, lansează atacuri fără limite - insolente şi lipsite de tact diplomatic - împotriva cancelarei germane şi a întregii Germanii, a Olandei, a Uniunii Europene şi împotriva tuturor europenilor, la grămadă!

Rumoarea este amplificată de miniştrii lui Erdogan, care interpretează aceeaşi arie, plină de acuzaţii şi de insinuări agresive. Nu trece ziua fără ca Erdogan să nu beştelească ţări şi politicieni. Nimeni nu-l întrece, nici măcar Donald Trump, atât de activ pe reţelele sociale.

Cancelara evită o abordare fermă

Cum reacţionează cei vizaţi de vituperările preşedintelui turc? Cei mai mulţi fac pe mortul în păpuşoi şi sugerează că purtarea lui Erdogan este semnul slăbiciunii acestuia. Majoritatea celor luaţi la refec de preşedintele Turciei speră că, odată încheiată campania electorală, situaţia va reveni la normal, înfrânarea diplomatică fiind singura atitudine corespunzătoare. Din acest motiv, spre neplăcerea populaţiei, reacţiile verbale dure şi luările clare de poziţie sunt mai degrabă rare.

Notă discordantă a făcut cancelara germană, care măcar şi-a exprimat solidaritatea cu Olanda. Oricum, ar fi bine să se ştie dacă guvernul german doreşte să fie comparat, pe termen lung, cu regimurile fasciste şi naziste.

Uniunea Europeană în care vrea să intre Turcia lui Erdogan a considerat că e bine să fie precaută şi să tacă mâlc. E drept, nu în toate ţările europene trăiesc la fel de mulţi turci ca în Germania, Austria, Olanda sau Franţa, nu puţini dintre ei provenind din familii aflate la a treia sau a patra generaţie în aceste ţări. Totuşi, parcă ar fi fost de aşteptat un pic de susţinere din partea Bruxelles-ului, fie ea şi retorică, pentru ţările europene înfierate de Erdogan.

E bine că Parlamentul European va decide suspendarea negocierilor de aderare a Turciei la UE, doar că aceste negocieri oricum nu există în realitate, fiind, deci, deja suspendate. Cu toate acestea, status quo-ul rămâne neschimbat. Turcia vrea (uneori) să intre rapid în UE. La rândul ei, Uniunea negociază ca să negocieze, nu pentru a permite aderarea Turciei. Încă o dată: o reacţie de solidaritate în faţa atacurilor lui Erdogan ar fi prins bine.

Preşedintele turc face ca trenul în gară. Încalcă reguli diplomatice de la sine înţelese. Motivul pentru care se întâmplă aceste lucruri este dorinţa de a transforma Turcia din republică seculară în despoţie orientală. Erdogan speră că va avea poporul turc de partea lui şi a derapajelor sale. Se prea poate - chiar dacă nu poţi avea încredere deplină în sondaje - ca turcii să spună "nu" dorinţei de putere a preşedintelui, respectiv dictaturii sale prezidenţiale. Acest lucru ar fi bun pentru Turcia şi cetăţenii ei, dar şi pentru Uniunea Europeană.

Cine vrea să aibă de-a face cu acest preşedinte?

Relaţia între ţara de la Bosfor şi europeni, cu precădere germani, nu se va linişti prea curând. Ieşirile în decor ale lui Erdogan aruncă o lumină tulbure peste imaginea celui care poate nu este chiar cel mai tare din parcare la Ankara. Cine, deci, vrea să aibă de-a face cu acest preşedinte şi cu maniera lui de a face politică după referendum? Erdogan ştie aceste lucruri, drept pentru care a început să cocheteze cu parteneri strategici. UE trebuie să decidă prompt, dacă nu cumva ar fi mai bine să reacţioneze pe o singură voce la atacurile lui Erdogan, în loc de a se lăsa dată cu capul de toţi pereţii diplomaţiei - care numai diplomaţie nu este.

Autor:  Alexander Kudascheff / vd