Tragedia siriană continuă

Dezbaterile despre afluxul de refugiaţi este nelipsit de argumentul clasic: trebuie să facem mai mult pentru a opri cauzele problemei în ţările de origine ale refugiaţilor. Prin urmare, statele occidentale mai oferă nişte bani statelor în cauză, în speranţa că vor fi respectate condiţiile de acordare a acestor sume, fapt care ar urma să aibă efectele pozitive pe termen lung.

În cazul Siriei, lucrurile nu s-au desfăşurat deloc în aceeaşi manieră. În Siria este război. Nici regimul violent şi inuman al lui Bashar al-Assad, nici teroriştii pseudo-religioşi ai aşa-numitului Stat Islamic nu pot deveni parteneri în proiecte europene de tip "Good-Governance". Toate eforturile de reconstrucţie trebuie să înceapă de la zero. Trista realitate a Siriei este că în această ţară pur şi simplu nu mai există forţe politice relevante, care să poată fi "parteneri" în cadrul unor eventuale negocieri de pace. Posibile excepţii: minoritatea kurdă şi câteva grupări ponderate de opoziţie, care însă sunt marginalizate din punct de vedere politic.

Refugiaţii trebuie ajutaţi

Peste 250 000 de oameni au murit în ultimii patru ani, de la începutul sângeroaselor conflicte din Siria. Ura confesională şi dorinţa de răzbunare au otrăvit atmosfera în ţară, iar aproape jumătate din populaţie a fugit din Siria fie de frica bombardamentelor ample ale armatei lui Assad, fie din calea bandelor de criminali pseudo-islamişti ai SI sau ai altor grupări similare, precum Frontul Nusra.

Până acum, grosul refugiaţilor sirieni a fost preluat de ţări precum Liban, Iordania şi Turcia. Iată însă că şi Europa începe să simtă din ce în ce mai aspru urmările războiului sirian. Majoritatea covârşitoare a refugiaţilor care se află momentan pe insulele Lampedusa şi Kos, dar şi la graniţele Macedoniei - provin din teritorii siriene afectate de război. Aceşti oameni trebuie ajutaţi de Europa şi de întreaga comunitate internaţională. Ei merită susţinerea şi protecţia noastră. Altceva nu avem de oferit nici noi, nici politicienii noştri din centre de putere precum Washington, Londra, Paris sau Berlin. Nu există nicio perspectivă care să ne lase să sperăm că situaţia se va ameliora în ţările din care provin refugiaţii. Nu doar taberele beligerante de la faţa locului, ci şi interesele antagonice ale ţărilor vecine, dar şi ale SUA şi Rusiei torpilează orice şansă de pace.

Speranţă vagă

Există câteva luminiţe, slabe, de speranţă, semne timide că în spatele culiselor ceva-ceva începe să se mişte în "dosarul" sirian. Cu precădere Rusia pare că îşi nuanţează strategia de până acum. La fel fac Iranul, Arabia Saudită şi Turcia. Cel puţin asta se poate înţelege din surprinzătoarele călătorii externe ale unor lideri ai opoziţiei siriene la Moscova sau vizita făcută de şeful serviciilor secrete siriene la Riad. Astfel de întâlniri erau până nu demult de neimaginat.

În schimb, în spaţiul public toate părţile implicate direct şi indirect în conflict rămân fidele vechilor abordări "alb-negru", pro sau anti al-Assad. Este limpede că se caută soluţii noi, formule de compromis, dar nimeni nu ştie şi dacă ele vor fi găsite. La fel de puţin previzibile sunt şi efectele acordului obţinut în diferendul nuclear iranian asupra conflictului din Siria.

Cea mai recentă iniţiativă diplomatică demarată de Naţiunile Unite este demnă de tot respectul, măcar pentru faptul că a fost susţinută de Washington şi Moscova, un fapt la fel de surprinzător precum înţelegerea între SUA şi Rusia pe marginea rezoluţiei privind armele chimice siriene. Cu toate acestea, nici această iniţiativă nu poate resuscita în totalitate speranţele sirienilor. Ideea de bază avansată de ONU este ca taberele beligerante să formeze grupuri de lucru şi să revină la masa negocierilor. Tentative similare au mai existat şi au eşuat. Fără un acord de principiu între Arabia-Saudită şi Iran, precum şi între Moscova şi Washington, nu va exista niciun fel de progres.

Între timp, crimele continuă, iar lumea continuă să privească, neputincioasă, la acest deplorabil spectacol.