Comentariu: Revolta cenuşiului francez

Conservatorul François Fillon, candidat la funcţia supremă în stat din partea dreptei, ar putea spune despre sine însuşi că, în tot ghinionul lui, a avut noroc. Stupoarea cauzată de informaţiile conform cărora, ani de zile, ar fi direcţionat bani publici către soţia şi copiii săi sub acoperirea unor activităţi fictive la biroul său de parlamentar a dus la o scădere relativ uşoară a sa în sondaje.

Cu o actuală susţinere electorală de 20%, Fillon a pierdut puţin - maximum şapte puncte procentuale - din scorul de popularitate obţinut înaintea izbucnirii scandalului. Alegătorii săi i-au evaluat comportamentul la "doar" o uşoară abatere juridică, nu la o infidelitate ideologică - de care catolicii convinşi l-ar putea acuza. În orice caz, dogma creştină şi faptele săvârşite ani la rând sunt într-o contradicţie izbitoare.

În schimb, ce se întâmplă atunci când faci greşeli ideologice a experimentat adversarul său Benoît Hamon, candidatul socialiştilor. De fapt, acuzaţia nu-l vizează personal, ci este vorba despre partidul său aflat la guvernare, sub conducerea preşedintelui Hollande. Dar lui Hamon nu-i foloseşte la nimic. În preferinţele alegătorilor, candidatul socialiştilor deţine numai 8 procente. 

Multiculturalismul şi ostracizarea culturală

Hamon achită acum factura unei politici căreia, în ultimii ani, partidul său i-a asigurat o reputaţie proastă, anume: politica lipsei de principii. Îşi spune "socialistă", dar nu mai este de multă vreme de stânga. Nu în sensul în care respectă o ideologie adecvată. Sporadic, socialiştii au mai pomenit despre ea, dar au evitat s-o pună în practică.

Pentru socialişti, altul a fost subiectul principal: societatea multiculturală. Migraţia şi integrarea, devotamentul faţă de "străini", pe de o parte, şi sentimentul că francezii nu se mai simt acasă în propria ţară, pe de alta. Dezbaterea referitoare la binele, dar şi la neajunsurile unei societăţi multietnice i-a incitat pe francezi ca nicio altă temă.

Iar ţării nu i-a priit deloc. Fiindcă fronturile ideologice rulează în paralel cu cele sociale. Apologeţii multiculturalismului provin exclusiv din rândurile celor bine situaţi material, în timp ce mulţi dintre cei cărora această euforie le este străină au alte griji - în primul rând grija zilei de mâine. Aşa că şi-au acceptat locul codaş în lumea selectă a autointitulatei avangarde. În consecinţă, nevoia economică e însoţită de ostracizarea culturală.

Culoarea şi cenuşiul

Autorul şi expertul în geografie socială Christophe Guilluy a descris în mai multe lucrări ale sale această problemă. El a criticat mai ales rigidizarea dezbaterii privind ideologia, transformarea politicii în ideologie şi într-un stil de viaţă. "Pe de o parte sunt adepţii modernismului, aceia care au înţeles să-i respecte pe ceilalţi. Pe de alta există clasele sociale simple, oamenii slab calificaţi, cei cu minte îngustă, oamenii fără diplomă."    

De ani de zile, Guilluy avertizează asupra riscurilor radicalizării categoriilor sociale defavorizate. Conform sondajelor, o cincime dintre francezi se arată dispuşi să voteze cu Frontul Naţional, iar Franţa şi Europa să repornească de la zero.

Cel mai probabil Marine Le Pen nu va triumfa în cele din urmă. Social-liberalul Emanuel Macron tocmai şi-a mărit avansul în sondaje faţă de Marine Le Pen. Francois Fillon îşi conservă poziţia a treia, iar candidatul de extremă stânga, Jean Luc Melenchon, este clasat pe locul patru. Însă indiferent cu cine vor vota francezii, pentru socialişti, rezultatele scrutinului sunt, de pe acum, o temă de gândire. O republică poate fi "colorată", însă conducerea politică a acesteia este obligată să se ocupe mai ales de cei a căror existenţă economică şi culturală este de culoare cenuşie pe un fond cenuşiu.

Autor: Kersten Knipp / CS