Între ciumă şi holeră

Cei care au crezut că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, va prezenta în discursul său rostit la New York, în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, o propunere rusească de compromis în vederea încetării conflictului din Siria, şi care au aşteptat ca vorbitorul să se distanţeze măcar retoric de preşedintele sirian Bashar al Assad, aceia trebuie să fie acum dezamăgiţi. Liderul de la Kremlin a arătat limpede că nu poate exista o coaliţie sprijinită de Moscova în cadrul ONU împotriva miliţiilor teroriste ale Statului Islamic din Siria fără participarea regimului de la Damasc.

Numai împreună cu Assad

Putin a dat de înţeles că nu va renunţa la Assad. Nici acum şi, probabil, nici în viitor. Din principiu. Fiindcă Putin se opune, după cum a subliniat, oricărui amestec extern în treburile interne ale unui stat. Această poziţie nu este dictată doar de grija Moscovei faţă de Assad, partenerul său din Orientul Mijlociu. Ea este, fără doar şi poate, îndreptată şi împotriva oricăror critici occidentale faţă de controversatul sistem de putere din Rusia.

În treacăt fie spus, condamnarea amestecului extern în treburile interne ale unui stat nu se referă şi la anexarea, de către Rusia, nesocotind dreptul internaţional, a peninsulei ucrainene Crimeea şi nici la sprijinul oferit de Moscova separatiştilor din estul Ucrainei.

Prin poziţia pe care a adoptat-o faţă de criza din Siria, preşedintele Putin sileşte occidentul să aleagă între ciumă şi holeră. Ori îl acceptă SUA şi Europa pe Assad ca partener de facto în lupta contra teroriştilor IS, stabilizând astfel regimul preşedintelui sirian şi recunoscând rolul major al Rusiei în politica internaţională - ceea ce ar impune automat ieşirea Rusiei din izolarea impusă de occident ca sancţiune pentru amestecul său în ţara vecină Ucraina - ori lucrurile continuă în Siria la fel ca şi până acum.

În a doua variantă, războiul din Orientul Mijlociu ar continua cu aceeaşi intensitate infernală alungând de la casele lor alte milioane de oameni. Care se vor îndrepta probabil, cu predilecţie, spre Europa Centrală. Iar despre o a treia variantă - riscanta intervenţie fără mandat ONU a unei mari armate occidentale în Siria, inclusiv trupe terestre - nu vrea până acum nimeni să vorbească cu glas tare în capitalele occidentale.

Vestul, care nu pare dispus să realizeze pe deplin propria-i slăbiciune şi neputinţă, nu este într-o situaţie uşoară, indiferent ce va alege. Doar un lucru este cert: vremea acţiunilor unilaterale ale SUA în Orientul Mijlociu aparţine trecutului. Un fapt recunoscut de altfel şi de preşedintele Obama în discursul rostit în faţa Adunării Generale a ONU.