Comentariu: Politica externă europeană lasă de dorit

Şefii de stat şi de guvern europeni au stat de vorbă o jumătate de noapte cu premierul elen Alexis Tsipras. Degeaba, după cum s-a putut constata ziua următoare. A fost o pierdere de vreme. Şefii de stat şi de guvern ar fi făcut mai bine să folosească acele ore pentru a aborda sistematic marile teme de politică externă, care au fost, fireşte, atinse numai marginal şi în treacăt. Totuşi, politica externă este marea slăbiciune a UE. Uniunea celor 28, care a luat fiinţă din raţiuni economice, încă nu îşi îndeplineşte rolul politic. Aceasta deoarece politica externă se află în continuare în portofoliul statelor naţionale, ale căror interese şi tradiţii diplomatice sunt adesea divergente. În plus, se pare că unii premieri încă nu au realizat ce primejdii pândesc la marginile Europei, după modificările survenite în politica de securitate.

UE a ignorat destrămarea Libiei

Aşa s-a întâmplat şi în cazul Libiei. Şefa executivului german, Angela Merkel, a declarat că ţara se află la frontiera cu Europa, iar "dacă problemele Libiei nu vor fi rezolvate, UE va avea în ansamblu o mare problemă". Această chestiune a fost descoperită la mai bine de trei ani de la înlăturarea lui Ghaddafi de la putere. Urmează ca înalta reprezentantă pentru politica externă a UE, Frederica Mogherini, să schiţeze un plan de stabilizare a Libiei, împreună cu miniştrii Justiţiei, de Interne şi Externe. În discuţie se află o misiune poliţienească, care să protejeze un armistiţiu negociat, o misiune a marinei militare în largul coastelor libiene şi un ajutor pentru paza frontierelor. Aceasta deoarece ţara care se afundă în haos şi violenţă a devenit placa turnantă a afluxului de refugiaţi din regiunile africane afectate de războaie civile, a traficului de arme în Orientul Mijlociu. În plus, Libia a devenit o tabără de antrenament pentru terorişti. Şefa diplomaţiei europene, Mogherini, vrea să rezolve această problemă. Trăieşte în avion şi se deplasează de la o şedinţă de criză la alta. Din păcate, ea nu va reuşi să umple de una singură vidul din centrul politicii externe a UE.

Timp de trei ani, Europa a asistat neputincioasă la agravarea situaţiei din Libia. Nimeni nu a considerat că ar fi necesară o interveţie, cum ar fi un ajutor pentru edificarea instituţiilor sau pentru stabilizarea guvernului central. Abia când valurile de refugiaţi au produs disensiuni în interiorul UE şi când terorişti instruiţi în Libia au comis un masacru în Tunisia s-a realizat la Bruxelles cât de serioasă este situaţia. Desigur, există suficient de multe minţi luminate, care avertizează din timp cu privire la asemenea evoluţii periculoase. Dar nu prea sunt luate în serios. În prezent, problema a ajuns în responsabilitatea lui Mogherini. Ea va schiţa un plan care va fi apoi dezbătut. Dar morile UE macină încet. Prea încet, pentru a ţine pasul cu realitatea.

Ocazii irosite

Un caz asemănător, cu ocazii irosite şi evoluţii ignorate este raportul UE - Rusia. Ani îndelungaţi s-a mizat pe parteneriat şi apropiere şi s-au omis procesele care tocmai aveau loc la Moscova. Naţionalismul rusesc nu a fost perceput din vreme ca o primejdie reală, despărţirea de vest nu a fost înregistrată iar stilul de guvernare tot mai autocratic al lui Putin nu a fost luat în serios. Angela Merkel se străduieşte acum, practic de una singură, să îndiguiască catastrofa din Ucraina. Soluţia cea mai bună cu putinţă este un soi de conflict îngheţat la frontiera de est a Ucrainei. Iar UE începe acum, după ani de ezitări, să schiţeze o politică pentru statele din est cu care se învecinează.

Cât priveşte sancţiunile economice impuse Rusiei, în cadrul acestei reuniuni europene la vârf s-a declarat că ele sunt strâns legate de acordul de la Minsk şi au fost prelungite. Dar în vară, când se va decide concret în privinţa sancţiunilor, consensul european ar putea imploda. Va fi de ajuns ca Grecia sau Ungaria să voteze împotrivă. Acest exemplu arată că politica externă europeană eşuează din cauza egoismenlor şi a intereselor naţionale.

Şi transformarea Statului Islamic într-o organizaţie teroristă fără precedent a avut loc în anii din urmă practic sub ochii noştri. Dar europenii s-au bucurat în secret că Irakul este în grija americanilor, iar războiul civil din Siria nu a prea interesat pe nimeni. Acum însă, Europa trebuie să se confrunte cu consecinţele acestei lipse de activitate. Teroriştii SI ameninţă şi oraşele europene iar ţările destabilizate care ne sunt vecine la Marea Mediterană reprezintă o primejdie pentru toţi.

Din păcate, politica externă şi de securitate se află în strânsă legătură. Un arc de criză s-a întins peste Libia, Siria, nordul Africii, Grecia şi regiunea Mării Negre. În multe locuri arde deja. UE ar trebui să se ocupe intens cu conflictele din faza lor incipientă. Argumentul geostrategic în privinţa Greciei, acela că nu se doreşte o ţară cufundată în haos la extremitatea sud-estică a Uniunii, este ultimul as aflat în mâna guvernului de la Atena. Numai acest argument face ca Grecia să fie menţinută în zona euro.

Afirmaţia că UE este un colos economic dar un pitic din perspectiva politicii externe, este în continuare valabilă. E drept că la Bruxelles a fost întărită poziţia politicii externe, dar cu preţul unui deceniu de dezbateri furtunoase. Dacă lucrurile vor avansa tot aşa, în ritm de melc, poate că UE va avea la finele acestui secol o politică externă şi de securitate coerentă. Dar nu se ştie dacă crizele şi evenimentele vor avea atâta răbdare cu Europa.