O ultimă şansă pentru G7

Pe 20 iulie 2001, Silvio Berlusconi, premier italian la acea dată, şi-a invitat colegii din G8 în vechiul oraş port Genova. Odată cu ei au sosit însă şi zeci de mii de demonstranţi care vroiau să protesteze împotriva reuniunii. Ei considerau că grupul celor opt este sursa tuturor relelor şi nucleul dur al neoliberalismului, responsabil pentru nedpreptatea din lume. În acea zi de 2o iulie, protestele au ajuns la paroxism. Un glonţ, tras de carabinierul Mario Placanica, l-a răpus pe demonstrantul Carlo Giuliani, cu doar trei ani mai în vârstă. Totuşi, reuniunea a avut loc, deşi temele de discuţie au pălit în faţa evenimentelor dramatice. Responsabilii au convenit atunci să se întâlnească pe viitor în regiuni mai izolate. Pentru G8, reuniunea de la Genova a fost, să spunem aşa, primul cui la coşciug.

Câţiva ani mai târziu, falimentul băncii Lehman Brothers a zguduit din temelii pieţele financiare. G8 realizează rapid că nu poate să rezolve singur problema. De aceea hotăreşte să se extindă în formula G20, un for care exista până atunci numai la nivel de miniştri de Finanţe, şi să intervină pentru a rezolva criza. Şefii de stat şi de guvern ai G20 s-au reunit pentru prima dată la aceeaşi masă la Washington, în noiembrie 2008. De atunci, importanţa G8 s-a diminuat. În vara anului 2010 s-a încercat în Canada un soi de summit dublu, mai întâi în formula G8, apoi în formula G20. Dar nici asta nu a adus beneficii G8. De aceea şi-a căutat un viitor ca for de dezbatere a unor teme de politică internaţională. Iar politica economică a fost plasată în responsabilitatea G20. Dar forumul extins a devenit tot mai lipsit de dinamică, pe măsură ce criza financiară era lăsată în urmă. Partenerii nu mai au mare lucru să-şi spună, fiindcă interesele lor sunt cât se poate de divergente.

Combaterea inechităţii

Aşa stând lucrurile, G8 a considerat că i se oferă o nouă şansă. În calitate de "comunitate a valorilor", şi-a propus să caute soluţii pentru marile probleme ale lumii. Una dintre ele este inechitabila distribuţie a bogăţiei la nivel planetar. De aceea, declaraţiile finale ale reuniunilor G7 sau G8 abundă de îndemnuri la combaterea sărăciei, impozitarea capitalului, combaterea protecţionismului şi a evaziunii fiscale practicată de concerne multinaţionale. De realizat nu s-a realizat însă mare lucru. Aşa de pildă, averea celor 80 de oameni cei mai bogaţi ai planetei a crescut în ultimii patru ani, deci după criza financiară, de la 1,3 la 1,9 bilioane de dolari. Aceşti 80 de oameni posedă, potrivit unui studiu efectuat de organizaţia britanică Oxfam, exact atât cât posedă jumătatea mai săracă a omenirii, compusă din 3,5 miliarde de oameni. La acelaşi rezultat ajunge şi Organizaţia Mondială a Muncii (ILO), care mai relevă că 40 la sută din venitul global este încasat de cei mai bogaţi 10 la sută din oameni. La cealaltă extremă, cei mai săraci 10 la sută din oameni nu beneficiază decât de două procente din venitul global. Iar această inechitate nu este explicabilă doar prin dezechilibrul nord-sud. Şi în societatea americană există simptome alarmante. Astfel, şefii celor 500 de firme listate în indicele bursier S&P câştigă de 250 de ori mai mult decât un angajat obişnuit. Concomitent, mai bine de 45 de milioane de cetăţeni americani primesc gratuit cartele alimentare de la stat.

Şefii de stat şi de guvern ai celor mai industrializate state, rămase între timp şapte la număr după excluderea Rusiei, ştiu toate acestea. Dar ei nu dispun de o reţetă eficientă de combatere a efectelor negative generate de capitalismul financiar scăpat de sub control. Totuşi G7 mai are o şansă. În septembrie 2016 vor fi adoptate în cadrul unui summit ONU extraordinar, obiectivele durabile după anul 2015 (SDG). G7 ar putea în pregătirea acestui eveniment să-şi fixeze obiectivele proprii în aşa fel încât să contribuie eficient la eradicarea, până în anul 2030, a sărăciei extreme din lume. Între aceste obiective trebuie să se numere măsuri fiscale, de vreme ce concernele care ies în evidenţă prin eludarea taxelor îşi au sediile în ţări ale G7. Aceste state ar trebui de asemenea să se asigure că sunt respectate standardele ecologice, sociale şi din domeniul legislaţiei muncii în întregul lanţ de producţie şi aprovizionare. Aceste standarde trebuie să fie respectate prin lege şi nu benevol, ca până acum. Din acest punct de vedere, preşedinţia germană a G7 a selectat temele prioritare corecte. Totuşi, şefa executivului german are datoria să fie mai mult decât o gazdă perfectă a reuniunii de la Castelul Elmau. Angela Merkel trebuie să demonstreze că ţara ei este dispusă să-şi asume responsabilităţi şi un rol de lider.

O ultimă şansă

Totuşi rămâne o întrebare: Vor putea fi impuse aceste ţeluri la nivelul G7? Grupului trebuie să-i fie între timp clar că numai aşa îşi mai poate justifica existenţa. Numai dacă cei şapte vor reuşi să cadă de acord asupra unor măsuri de combatere a schimbărilor climatice, a unor standarde în domeniul social, obligatorii prin lege şi pentru concernele multinaţionale, clubul îşi va merita titulatura de "Comunitate de Valori".

Numai pornind pe acest drum va fi posibilă dezamorsarea bombei sociale cu ceas, care ticăie tot mai asurzitor. Cu ceva timp în urmă, tocmai multimiliardarul Paul Tudor Jones, un speculant, a descris cel mai bine perioada istorică pe care o traversăm. Ne aflăm, a spus el, în mijlocul unei manii a pieţei, cea mai gravă din câte se cunosc. Discrepanţa dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, care reprezintă unu la sută, şi restul omenirii, nu mai poate fi tolerată, fiindcă va duce la "revoluţie, majorarea impozitelor sau război".

Această afirmaţie trebuie să fie deviza G7. În caz contrar va fi înscrisă pe piatra funerară a acestui grup.