Nu văd, nu aud, nu mă priveşte

Într-adevăr, noua acţiune a Marii Britanii este o contribuţie deosebită la soluţionarea crizei refugiaţilor: pe viitor, muncitorii la negru şi angajatorii acestora vor fi aspru pedepsiţi. Proprietarii de sclavi merită să fie trimişi la închisoare. Dar, oare, angajatul care abia supravieţuieşte muncind la negru în localuri, ateliere sau în agricultură tot aşa ar trebui pedepsit?

Decizia Londrei va zdruncina reţelele subterane pe care sirienii, afganii sau irakienii le-au construit de multă vreme în Marea Britanie şi-n care atrag şi alţi conaţionali de-ai lor. Deci noua politică are o oarecare logică. Premierul Cameron vrea să-i descurajeze pe refugiaţi. Mai mulţi poliţişti, mai multe garduri de sârmă la Calais decât se stabilise recent.

Lăţimea minimă a Canalului Mânecii este de numai 34 de kilometri în zona Dover, însă mentalitatea de pe "insula verde" se potriveşte mai degrabă unui petec de pământ situat la mii de kilometri undeva în Atlantic. În mintea multor britanici, distanţa faţă de bătrânul continent e uriaşă.

Britanicii se scaldă în subiectiva lor unicitate şi nu pot accentua niciodată îndeajuns distanţa dintre ei şi francezi, germani sau alţi europeni. Pentru un şef de guvern din secolul al 19-lea marcant a fost termenul "izolare glorioasă". Încă de atunci era vizibilă lipsa de angajament a britanicilor în politica europeană. Iar acum, cu premierul Cameron la cârma guvernului, parcă vedem un film în reluare.

Refugiaţii sunt nedoriţi

Iar de când cu criza refugiaţilor, a devenit şi mai evident: Londra nu are niciun aport constructiv. Britanicii se poartă ca şi cum problema nu i-ar privi şi pe ei. În 2014 ţara a preluat un contingent extrem de mic de migranţi comparativ cu Germania. În continuare, obiectivul premierului Cameron este să găzduiască şi mai puţini.

Când vine vorba de distribuirea refugiaţilor, Marea Britanie nu arată solidaritate. Când italienii sau grecii strigă după ajutor, Londra se face că nu aude. La fel procedează şi când Comisia Europeană propune măsuri comune. Se prăbuşeşte Orientul Mijlociu şi oamenii fug de război, britanicii se retrag pe insula lor, se baricadează şi nu vor să aibă de-a face cu dezastre.

Nu-i deloc o politică de bună vecinătate şi într-o bună zi o să se întoarcă împotriva lor. Europenii de pe partea continentală sunt mult prea precauţi cu veşnicul refuz sau cu doleanţele britanicilor. Ministrul finlandez al Finanţelor tocmai a declarat că nu-şi poate imagina Uniunea Europeană fără Marea Britanie. Dar cred că ministrul finlandez nu prea s-a uitat cum trebuie: Marea Britanie nici măcar nu e aici!

În criza elenă, dinspre Londra au fost aruncate vorbe grele, cum că Germania ar trebui să plătească. În rest implicarea britanicilor în problema elenă, dar şi în alte crize europene, a fost practic nulă. Că este vorba despre Ucraina şi setea de putere a lui Putin, de reconstrucţia în Balcani, de pacificarea Libiei, de supravieţuirea Irakului, de războiul civil din Siria sau de noile relaţii cu Iranul - garantat, David Cameron nu participă. Nu-şi ia niciun angajament acolo unde ţara sa n-are niciun interes. Iar guvernul pe care îl conduce are o gândire tare îngustă: nimic nu e interesant dacă nu serveşte economiei britanice. Drepturile omului, empatie, răspundere - acestea şi multe altele par să lipsească din politica lor.

Regresul UE?

Premierul Cameron a început campania de promovare a ideilor sale de reformă în Europa. Ieşirea ţării din UE pare a fi singurul punct de pe agenda sa. Şeful guvernului britanic susţine transformarea comunităţii într-un fel de uniune vamală, după modelul celei precedente. În rest, fiecare ţară să facă ce vrea. Şi există destui naţionalişti în Europa care îl aplaudă.

În schimb, noi am avea ceva de învăţat din exemplul britanic: răspunsul la provocările Londrei ar trebui să fie "nu". Nu vrem să contribuim la regresul Uniunii Europene!