Cercul de foc de la Paris până la Bamako

"Când soarele zâmbeşte, schimbă filtrul" - scriau cu puţin timp înainte de atentatul de la Bamako, soldaţii germani staţionaţi în zonă, care îi instruiau în arta fotografiei pe ofiţerii de presă din Mali. O zi mai târziu nu mai zâmbea nimeni. O dată în plus, islamiştii au mai aprins un foc. Un foc care să arate că: suntem decişi să acţionăm şi să distrugem mai mult decât ce am reuşit în Paris. Voi sunteţi tot mai slabi şi noi tot mai puternici.

Paris, Ankara, Beirut, Sharm el Sheikh şi Bamako. Ceva mai la sud Yola şi Kano. Dacă unim cu o linie aceste oraşe în care s-a semănat teroarea, atunci putem înţelege ce definesc militarii prin "cercul de foc". Linia tot mai puţin sigură, controlată acum de extremişti şi de conflicte, înconjoară practic Europa. În urmă cu 24 de ani, cel mai important comandant al trupelor de pace germane, generalul Klaus Naumann, avertiza asupra unei "centuri de criză din Afganistan până în Maroc". La momentul respectiv, cei mai mulţi au considerat că generalul exagerează. Referirea făcută atunci de Naumann, care credea că "vărsarea de sânge nu mai are voie să fie un tabu pentru soldaţii germani", reprezenta de fapt încălcarea unui tabu.

"Firewall"-ul Europei a fost îndepărtat

Astăzi, cercul de foc se află la doar câteva sute de kilometri distanţă de Europa şi zona tampon dintre Mali şi Libia este mai subţire decât pare. Noi, occidentul, am înlăturat câţiva dictatori de la putere, dar o dată cu ei, am renunţat şi la "firewall"-ul, la barajul care proteja Europa.

Atacul din hotelul Radisson Blu, considerat a fi cel mai bine păzit hotel din capitala Mali, a vizat în primul rând Franţa, care în urma unei intervenţii militare decisive a reuşit în 2013 să împiedice căderea ţării în mâinile teroriştilor şi, mai recent, să ucidă chiar o parte dintre liderii acestora. Dar atacul îi vizează şi pe restul aliaţilor, ca şi modul de viaţă al occidentalilor. Precum în cazul atentatelor de la Paris, este vorba de un principiu. Este logica eficientă a unor criminali în masă. Iar soldaţii germani se află, chiar dacă doar pentru a-i antrena pe militarii locali, în mijlocul conflictului.

Acelaşi model

Crimele de la Paris par a îi anima şi mai mult pe războinicii religioşi. Putem exclude oare noi atacuri coordonate de extremiştii islamişti din Raka, care comandă prin telefon, telegramă sau chiar prin Playstation, vărsări de sânge în Sahara şi Sahel, ieri în Kano, astăzi în Bamako, mâine la Hanovra sau Berlin? Fraţii lor nu au nevoie de apeluri. Cu toţii funcţionează după acelaşi model, indiferent dacă sunt "gardieni" (Al-Murabitoun), "apărători ai credinţei" (Ansar Dine) sau direct membri ai "Statului Islamic".

Unii se consideră deja ca fiind în al treilea război mondial sau chiar într-un conflict religios. Această retorică belicoasă are un sens unic. Rândurile trebuie închise civilizat, sigur şi cu aliaţi neobiţnuiţi, precum China sau Rusia. Războinicii acestei armate asimetrice sunt greu de învins dar încp minoritari. Aliaţii lor pot fi identificaţi şi, prin eforturi comune, izolaţi.

Dar componenta militară nu poate fi ocolită. De la Bamako până la Berlin. Dacă Germania vrea să îşi ajute aliatul militar Parisul, va fi nevoie de mai mult decât de sape şi aparate foto. Vor trebuie cativate trupele de luptă. Se va impune un mandat ONU robust. Mai devreme sau mai târziu, va curge sânge, după cum avertiza generalul Naumann. Vor exista, ca în Afganistan, victime germane. Dar riscul trebuie asumat, pentru ca forţele moderate, cetăţenii de rând, credinţa - indiferent de ce tip - să nu mai sufere pierderi.